Antonescu şi ţiganii Pentru că nu mă pricepeam deloc - dar absolut deloc - la desen, mă inspiram copios din revista Cutezătorii. Era Anul Internaţional al Copilului (cum oare au trecut 25 de ani de atunci?!) şi doamna de Desen era extraordinar de bine intenţionată: holurile gri ale şcolii mele erau ornate cu planşele noastre avînd ca temă pacea pe pămînt. Şi eu vedeam pacea pe pămînt aşa: cîţiva copii pe care-i creionam stîngaci - plagiaţi v-am spus de unde -, după care îmi rezervam plăcerea enormă de a-i colora. Aici eram bun! Pe unul îl făceam crem la piele (el era europeanul), pe unul maro închis (africanul...), pe unul roşu şi cu codiţe albastre ca Winnetou, pe unul galben şi cu ochi oblici şi pe unul cafea cu lapte, ca un metis de treabă ce era el în capul meu. Toate rasele se adunau în tablou, pe fond verde de colină carpatină, după care le pictam steaguri în mîini şi pe ele scriam pace, paix, peace, mir, Frieden, paz. Unii, mai mari (nu dau nume), luau premii la "Cîntarea României" cu acest truc. Pe cînd mie, ce-mi cădea, împuşcat, în plasă? Un 10, aţi ghicit. Problema e alta: în banca din faţa mea stătea Dumi, unul dintre cei doi (poate trei) rromi ai clasei. Şi el desena copii, dar - ce mă intriga - creaturile lui erau inevitabil albe sau negre. Dintr-o pornire inconştientă pe care abia astăzi pot să mi-o explic, Dumi refuza nuanţele. Pionierii lui planetari erau fie albi ca finlandezii, fie negri ca gabonezii. Şi punct. Dumi nu era foarte preocupat de nota la Desen, era oricum superfotbalistul clasei (o să ziceţi că tocmai v-am furnizat un clişeu, dar acesta-i adevărul), aşa că tablourile lui tematice nu sfîrşeau niciodată expuse pe holul şcolii. Mi-am adus aminte de aceste frăgezimi la începutul acestei săptămîni, într-un studio TV. Participasem la o discuţie avîndu-l ca subiect pe cel mai invocat om al ultimelor zile, pe cel mai căinat şi pe cel ma