Spuneam, cu un alt prilej, că nicăieri – în societatea contemporană – nu este mai puţină democraţie ca în interiorul partidelor politice. Acestea sunt, de regulă, feude cu lideri instalaţi pentru perioade neprevăzute, care domnesc cu sprijinul unor grupuri de interese, ignorând în primul rând libera exprimare a membrilor, taxată ca deviaţionism sau sectarism, ca pe vremuri.
Două exemple recente. Primul: cam în aceeaşi zi, doi pedelişti care s-au remarcat prin rolul lor activ – adeseori violent chiar – în campania de apărare a candidatului la preşedinţie Traian Băsescu în faţa atacurilor venite dinspre contracandidaţii acestuia, au exprimat – pe blogurile personale – anumite rezerve faţă de climatul din interiorul partidului, pe care-l consideră puţin propice confruntării de idei. Au primit cu promptitudine replica preşedintelui partidului, Emil Boc, care i-a urecheat părinteşte, găsindu-le o scuză în faptul că nu prea sunt prezenţi în interiorul partidului, printre membrii cu greutate şi autoritate. Ceea ce este parţial adevărat: nici Cristian Preda, europarlamentar, şi nici Sever Voinescu – secretar al Camerei Deputaţilor, nu adastă pe la sediile partidului, la o parolă cu membrii simpli sau galonaţi ai acestuia şi nici pe la uşa domnului Boc nu fac coadă. Amândoi au un defect comun intelectualilor: nu respectă disciplina şi ierarhiile de partid. Ei cred că partidul e un fel de bibliotecă unde vii, iei nişte cărţi, le aduci înapoi cu pasajele subliniate şi te angrenezi în polemici cu cei care au înţeles din lecturi altceva decât tine. Din acest punct de vedere, şi Preda şi Voinescu ar putea lua exemplu de la tânărul Prigoană, care are un comportament tipic de politician cu un viitor luminos în faţă: exprimă cu regularitate doar aceleaşi idei pe care le aude pe la şefii săi, e devotat până la sacrificiu cauzei partidului şi nu pune în discuţie valabilitatea dec