În 1989, Cristian Ciobanu era student în anul I la Facultatea de Mecanică. "Dădusem aici cu toate că nu prea ştiam cu ce se mănâncă profesia de inginer mecanic şi cam ce şi cât tre’ să toceşti ca să ajungi să fii repartizat în vreo fabrică amărâtă. Importantă era repartiţia la oraş.
Cu părinţi cadre didactice, care frământaseră ani la rând «glodurile» patriei, repartiţia în mediul urban era un avantaj. Era şi un spirit de turmă, cei buni la matematică de la singura clasă de elită (matematică-fizică, a unui liceu industrial, cum le botezase Ceauşescu pe atunci, un liceu destul de bun de altfel, dintr-un oraş de provincie) trebuiau să se ia după ce făceau cei din promoţiile mai mari.
«Elitele» la matematică se înscriau negreşit la Politehnică, şi de aici, Construcţiile de Maşini de la Mecanică era chipurile facultatea cea mai bună. Întrucât Ceauşescu construia în continuare societatea socialistă (deja) multilateral dezvoltată şi propăşea tineretul spre cele mai înalte culmi ale civilizaţiei prin fabrici şi uzine, era nevoie de ingineri.
Cât eram eu de bun, am ratat un examen în prima sesiune, una pentru că nu eram învăţat să tocesc materie teoretică multă, doi fiindcă în Iaşi erau discoteci studenţeşti faine, restaurante, baruri şi fete frumoase cât colo, iar acasă, la cămin, nu te controla nimeni când vii şi nici nu te punea să sufli în fiolă! O ţineam din chefuri în chefuri. Banii de acasă, însoţiti de un pachet, soseau negreşit. Când încă mai aveam bani, chiuleam de la cursuri, unde şeful de semi-grupă ţinea prezenţa pe condicuţă, deşi la multe ore lipsite se primeau avertismente care mergeau până la exmatriculare. Însă nu-mi era frică, mergeam la crâşmă cu colegii mai nebuni, câteodată încă de dimineaţă. Stăteam la coadă la bere. În februarie 1989 era criză mare la acest sortiment de băutură şi se dădea pe sub
