Am plecat de la protestul din 15 decembrie cu doi prieteni – frate și soră – care îmi sunt și vecini. Am fost împreună în campania pentru Nicușor Dan, când am vorbit cu oameni pe străzi, prin tramvaie, prin piețe; tot împreună am fost la primul protest de pe 1 septembrie în legătură cu Roșia Montană; ne-am regăsit, apoi, în lungile marșuri ce au urmat prin București, am strigat la apartamentele, unde becurile stăteau stinse, am împărțit fluturași, am stat de vorbă cu necunoscuți și cunoscuți despre situația din țară. Ne-am entuziasmat, ne-am întristat, ne-am revoltat. Aseară, în metrou, după ore de stat în frig, de alergat pe bulevarde, după ce am fost bruscați fără motiv de jandarmi, comentam, ca de obicei, despre protest, despre faptul că au fost mai puțini oameni decât ar fi trebuit să iasă, despre indignarea față de ticăloșenia parlamentarilor și a guvernanților, de care nu ne simțim reprezentanți, despre sentimentul de neputință, dar și de neînțelegere a celor care aleg să stea în cafenele sau prin mall-uri.

Îmi simțeam prietenii tot mai descurajați și aș fi vrut să știu ce să le spun; aș fi vrut să le spun că situația se va îmbunătăți, că diferența nu vine neapărat din număr, ci din pasiune. De atunci, m-am tot gândit la exemplul lui Aung San Suu Kyi, femeia excepțională din Myanmar, lider al opoziției, deși a fost ținută în arest la domiciliu, cu mici intermitențe, între 1989 și 2010! M-am gândit la Nelson Mandela, care a luptat cu succes împotriva regimului apartheid din Africa de Sud, în ciuda faptului că a fost închis timp de 27 de ani, într-o celulă de 2.4 metri pe 2.1 metri (!). Poate exemplele lor par inaccesibile, așa că m-am gândit la Erin Brockovich, femeia simplă din California, care a reușit să lupte împotriva unei companii gigant fără prea multă experiență, fără să aibă diplomă de avocat și în ciuda tuturor obstacolelor și a sacrificiilor