Unul dintre cei mai importanţi violonişti de muzică clasică ai lumii a cântat jazz cu influenţe etno-pop la Bucureşti. Nigel Kennedy a apărut din public, unde s-a oprit din cântat pentru a săruta mâna unei spectatoare. După fiecare solo, făcea gesturi de mulţumire împrumutate din videoclipurile de muzică hip-hop. Solourile sale erau cu „multe note” şi cu ceva mai puţină substanţă. Se întorcea să bea ostentativ bere în timpul concertului. Şi multe altele. O colecţie de şabloane de mult fumate.
Aşa arăta o descompunere pe elemente a aparenţelor concertului oferit de Nigel Kennedy Quintet unei Săli a Palatului aproape plină. Numai că, din fericire, nu a fost doar atât. Toate aceste gesturi erau făcute cu candoarea unui copil care se bucură de fiecare lucru pe care îl poate face aşa, „ca oamenii mari”.
Muzica propusă de marele artist britanic în cadrul ultimului concert din cuprinsul extraordinarului festival Masters of Jazz, organizat în această toamnă de Media Services Events, a ridicat un foarte interesant semn de întrebare. De fapt, mai multe.
Ce anume îl poate determina pe un artist recunoscut în domeniul muzicii clasice să abordeze şi un alt gen de prestaţie artistică, total diferit de cel care i-a adus consacrarea? Unde se situează de fapt muzica “cealaltă”, cu care a încântat publicul festivalului?
Cât de mult avem de-a face cu gestul calculat (chiar dacă anacronic), ori cu detalii din arsenalul brandingului personal, dictate de rigorile marketingului? E bine că un artist se joacă? Care ar fi de fapt mesajul artistului Nigel Kennedy?
Luând-o în ordine inversă, îmi place să cred că toţi acei artişti care, într-un fel sau altul – aşa cum bunăoară a făcut-o Eric Trufazz cu bisul său din cadrul festivalului – ne atrag atenţia asupra pericolului de a ne lua prea tare în serios au mare dreptate. @N
