Prea multă carte strică. Dar nici prostia din belşug n-a omorât pe nimeni. Altfel, am fi fost deja mult mai puţini pe lume. Ba chiar singuri pe lume.
O vorbă românească zice că prea multă carte strică. Probabil că aşa vor fi gândit şi mai-marii învăţământului românesc când au decis, în beneficiul educabililor, să pună în aplicare programul „Şcoala altfel”. Numele e cât se poate de limpede în a arăta scopul. În loc să buchisească, ceea ce mulţi şcolari, de la mic la mare, oricum nu mai fac din principiu, elevii sunt, scuzaţi clişeul, antrenaţi în alt fel de activităţi educative, care mai de care mai originale, de la înălţarea de castele din beţe de chibrituri la vizite de lucru pe la tot felul de instituţii de cultură: muzee, case memoriale, teatre, biserici sau universităţi. Pedagogii de şcoală mai nouă, formaţi după metoda pălăriilor vorbitoare ori a ciorchinelui gânditor, nu se sfiesc să atace mai cu nerv şi alte imobile cu potenţial educativ deloc neglijabil: cazărmi, spitale de boli contagioase, manufacturi de otrăvuri şi altele. Sunt evitate sistematic orfelinatele, azilurile de bătrâni şi penitenciarele, adică exact acele locuri din care chiar nu e nimic de învăţat despre viaţă.
Ideea de a-i educa pe copii legând pentru scurtă vreme cartea de gard e cât se poate de bună. În definitiv, şcoala nu e un centru corecţional, ci o instituţie care ar trebui să pună în valoare creativitatea şi binele din om. Dar, aşa cum faptele o arată, distanţa de la idee la punerea ei în practică creează un spaţiu incolor, inodor şi insipid, în care se întâmplă tot felul de lucruri bizare.
De când s-a încălzit afară, părinţii şi bunicii au început a ieşi cu prichindeii în parcuri. În săptămâna în curs, acestea s-au dovedit, la anumite ore ale zilei, neîncăpătoare şi neprimitoare. Leagănele, balansoarele, toboganele şi mecanismele rotitoare scrâşneau sub presiunea
