Nu s-a stins controversa privind cât de justificată a fost asistenţa financiară externă primită de România (alături de alte câteva state nou intrate în UE) în iarna 2008/2009. În acest context este deplânsă creşterea datoriei publice în anii crizei de la sub 18% la circa 37% din PIB în 2013.

Împărtăşesc opinia că o criza de lichiditate (sudden stop), aşa cum s-a manifestat în acei ani, putea conduce la una de insolvenţă. Fapt este că peste tot în UE datoria publică a crescut substanţial în ultimii ani, în medie cu peste 50%, în unele cazuri cu mult mai mult. Explicaţia este simplă, dincolo de intervenţia pentru salvarea sectoarelor bancare, acţiunea guvernamentală de sprijinire a cererii agregate a fost cerută de implozia sectorului privat. Asupra acestor aspecte am stăruit în texte anterioare. Merită să ne aplecăm asupra unei teze ce înmugureşte şi anume: dacă nu ar fi mai bine ca onorarea scadenţelor de plată externă să se facă din economii la buget în loc să se recurgă la rostogolire de datorii.

Este de remarcat că judecata referitoare la folosirea economiilor la bugetul public conţine, nu numai la prima vedere, mult bun simţ. Fiindcă este notorie risipa de resurse în sectorul public. Un raţionament simplu ar suna după cum urmează. Să zicem că volumul de bunuri publice este realizat prin consum de resurse (inclusiv onorarea de obligaţii sociale) ce echivalează cu 35% din PIB. În condiţii de ineficienţă vizibil diminuate (reducere a risipei) ar fi utilizate resurse ce echivalează cu numai 33% din PIB pentru obţinerea aceluiaşi volum de bunuri publice. Aceasta s-ar traduce în economisirea a 2% din PIB ca inputuri ale sectorului public, ce ar putea fi folosite pentru onorarea unor scadenţe externe, pentru reducerea datoriei externe. Socoteala pare, repet, de bun simţ, sau common-sensical, cum ar zice englezii. Problema este însă mai complicată din p