În vremurile spre care trebuie să coborâm pentru a afla etimologia englezescului target luptele se purtau cu spada, cu lancea sau cu săgeţile slobozite din arc, iar apărarea nu se găsea săpând gropi în pământ, ci pe cal sau în picioare, în spatele unui scut. Bărbaţii erau mai bărbaţi (ceea ce nu înseamnă că şi femeile erau mai femei, iar copiii - mai copii).
Pe ambele maluri ale Canalului Mânecii pavezele masive, în general dreptunghiulare, ale cavalerilor erau diferite de cele uşoare ale pedestraşilor, al căror nume, targe (rostit ca în franceză, tarj), era de provenienţă germanică. Normanzii lui Wilhelm Cuceritorul (devenit rege al Angliei în 1066) au întărit folosirea numelui şi a obiectului desemnat şi au impus chiar, pe la 1400, diminutivul franţuzesc targette (rostit, iniţial, ca în franceză, tarjét), numele unui scut mic şi rotund.
Cuvântul a supravieţuit cu sensul iniţial până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când apare prima atestare a sensului modern din engleză, acela de "ţintă" (ţintele pe care se exersau arcaşii semănau cu scuturile rotunde folosite pentru apărare). Sensul figurat, aplicat întâi oamenilor (ţintă a batjocurii, de pildă) datează de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, iar cel actual, de "scop, ţel, obiectiv", este relativ recent, datând de la sfârşitul anilor '40. Atunci a început glorioasa carieră a lui target în limbajul marketingului şi în cel al politicii.
În română, păstrându-şi grafia originară din engleză, dar pronunţat diferit (în engleză: tárghit; în română: tárghet) cuvântul a intrat târziu, după 1990, în romgleza tinerilor cu lecturi de peste Ocean. După o intensă şi adeseori supărătoare folosire, după ce şi-a dezvoltat (fără a renunţa la grafia şi pronunţia englezească) o adevărată familie, nici target, nici derivatele lui nu figurează, încă, în dicţionarele româneşti de limbă.
În româna actu
