În satul ieşean Zece Prăjini, celebru datorită fanfarei cu acelaşi nume, prima zi de joi după Paştele ortodox e motiv de joc şi de voie bună în rândul localnicilor, veniţi din toate colţurile comunei Dagâţa pentru a petrece Joia Verde sau Paştele ţiganilor lăutari. Sursa: Maria Craus
„Odată cu lăsatul serii, oamenii încep să se adune în centrul satului, iar până spre miezul nopţii ridică praful de pe uliţă pe acordurile mu zicanţilor”, se laudă localnicii, mai mult cu gândul la cum era până nu demult. Muzicanţii de acum nu fac parte însă din celebrele fanfare ţigăneşti Zece Prăjini, Ciocârlia, Shavale sau Shucar, care susţin concerte aproape exclusiv peste hotare. „Singura fanfară care e acasă acum e cea a lui Panţâru. Tocmai ce-au venit din Japonia”, spune Lidia, o ţigancă tinerică, cu ochi albaştri.
„Ceea ce vedeţi acum este numai o sfârâială”
Un domn în vârstă, la costum, priveşte circumspect de pe margine. „Joia Verde nu mai are aceeaşi savoare ca altădată”, zice bărbatul. Apoi se recomandă: „Panţâru Jenică este numele meu, şef de formaţie de la 13 ani, fondatorul fanfarei Zece Prăjini”. Văzută prin ochii lăutarului de 70 ani, sărbătoarea de acum e văduvită de conţinut. „Altădată dansau peste tot, pe pajiştea aia pe care o vedeţi în vârf de deal, unde era satul. Veneau căruţe cu vin din toată ţara, dansau în tot satul, vedeai ţigănci îmbrăcate în portul popular, nu mai încăpeau pe tot drumul”, povesteşte nea Jenică, adăugând, cu tristeţe, că tineretul de azi nu mai vrea fanfară.
De altfel, au trecut zece ani de când s-au auzit ultima dată fanfarele în sat. „Ce vedeţi acum e numai o sfârâială. Ultima dată când au cântat fanfarele a fost acum 10 ani, zguduiau satul. Se taxa când cântam aici”, îşi aminteşte fondatorul fanfarei Zece Prăjini. Maşina poliţiei, înconjurată de petrecăreţi În timp ce nea Jenică şi fanfar
