Fiindcă situaţia e perplexă... Duminică 17 decembrie 2000, la o săptămînă după încheierea alegerilor, am stat pînă la o oră tîrzie a nopţii urmărind convorbirea dintre Andrei Pleşu şi Eugenia Vodă în cadrul emisiunii "Profesioniştii". La capătul acelor arături dure de vorbe şablonarde - numite pentru uzul raţiunii "campanie electorală" -, discuţia aceea avea caracterul unei oaze liniştitoare, cu chip într-adevăr uman. Directorul fondator al Dilemei se dovedea - frază cu frază - într-o bună dispoziţie sufletească, noţiune la care ştiu, din scrisul său, că ţine foarte mult; pentru prima oară l-am auzit, în public, abordînd cu o decenţă inspirată şi ironică, probleme intime şi întotdeauna complicate precum copilăria, adolescenţa (sub "semnul crispării"!), familia, prietenii, religiozitatea. Memorabilă mi s-a părut adeziunea sa la Sancho Panza şi nu la donquijotism, demonstrată cu acelaşi calm şi humor care au dat farmecul poveştii despre examenul său victorios la actorie. În prodigioasa literatură orală a Domniei sale, acestea rămîn ca "pagini" de valoarea articolelor din Dilema (pe care nu le-aş fi strîns în volum sub titlul: "Chipuri şi măşti ale tranziţiei" ci "În euforia dezastrului", după o expresie bătută în piatră tot de către Domnia sa). Ştiu prea bine cum pot suna asemenea observaţii încîntate în irespirabila noastră atmosferă de exigenţă morală în care orice vorbă de bine devine stranie, imediat nesuferită pentru a eşua în politică, fără urmă de delicatese sau delicateţe. Orice omagiu cade în naufragiu; nu se acceptă două-trei calităţi la un om, aşa cum, pe vremuri, pentru şedinţele de înfierare, organizatorii de la partid aveau grijă să strige (auzi şi vezi Mazilu!) către cei obligaţi să ia cuvîntul conform celor scrise pe o hîrtiuţă: "Nu două idei pe un bileţel! Să rămînă pentru fiecare!". Numai că, gîndindu-mă încă la această recentă apariţie a lui A