Puţină lume ştie că regimurile fanariote (pe care de atâtea ori le socotim ca o sursă, măcar metaforică, a nenorocirilor noastre ca popor) au fost regimuri reformatoare. Sursa: Mediafax
Numai că reformele pe care câţiva domnitori luminaţi s-au străduit să le introducă în amărâtele ţări româneşti au eşuat în ridicol şi lamentabil datorită înapoierii, sărăciei şi corupţiei de aici. Până şi reformatorii şi-au pierdut, aici, în scurtă vreme iluziile şi au devenit parte din sistem. S-au mărginit în cele din urmă să jefuiască tot ce era de jefuit şi asta a fost tot. Nimic nou sub soare, deci.
O târâm mai departe cu reformele într-o ţară care se dovedeşte, în esenţă, nereformabilă atâta vreme cât reformele se aplică instituţiilor şi nu ating miezul interior corupt al fiecăruia dintre noi.
În două sute de ani de când ne tot civilizăm n-am reuşit să ajungem din urmă civilizaţia, cu corolarul ei de respect pentru lege, de toleranţă, de afecţiune pentru cel de lângă noi, de hărnicie, de spirit pozitiv. Şi atunci degeaba reformăm formele fără fond ale instituţiilor.
În douăzeci de ani de la Revoluţie am avut vreo şapte sprezece reforme şi minireforme în învăţământ. Ce sens au avut ele? Am mers măcar cu un pas înainte?
Eu cred că, dacă judecăm educaţia după roadele ei, am dat mai curând înapoi. Am scos în toată această perioadă generaţii de analfabeţi, total confuzi existenţial şi ideologic, pradă uşoară pentru extremisme de toate felurile. N-am reuşit să dăm acestor tineri o motivaţie, un ideal, un lucru pentru care să merite să trăieşti. Mai rău e că n-am reuşit nici măcar să le dăm o meserie din care să poată trăi. Şi că nu reuşim, odată ieşiţi din şcoală, să le punem în faţă o perspectivă.
Acelaşi lucru se întâmplă, periodic, şi cu Constituţia. „Să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”, pero