„Ce-ai de gind? Ramii sau te intorci?“ „Ce-ai de gind? Ramii sau te intorci?“ „Ce-ai de gind? Ramii sau te intorci?“ E un refren obsedant care ritmeaza, cu efectul halucinogen al scaunelor izbite de scindura scenei, momentul liminar din existenta unor femei intoarse de pe lumea cealalta, ale caror nevoi se reduc pentru barbatii de linga ele la psihiatru si medicul ginecolog.
Un alt leitmotiv, in ruseste (al proxenetei tiraspolence), se transforma in stigmat national, dincolo de gen si sex, in blestem al nasterii si geo-strategiei: „Voi, moldovenii, sinteti toti la fel“, „Voi, moldovenii, nu sinteti in stare de nimic“. E un prag al decaderii umane mai greu de trecut decit sclavia sexuala semiconsfintita pentru un popor care nu poate pune pe piedestalul patriei lunga istorie si pe eroii de altadata, ci doar propria demnitate.
Ceasul de pe scena masoara scurgerea timpului real, personajele iau numele actritelor care le joaca, iar fotografiile dintr-o copilarie – tinerete fericita curgind pe ecran sint ale interpretelor (doar jurnalul CNN, produs ad hoc, iese din aceasta retorica a autenticitatii).
E o chestiune foarte delicata ce este acum teatrul documentar sau cel testimonial ori daca exista vreo diferenta intre ele, in ce masura – asa cum e el perceput de scena americana si nu neaparat in versiunea docudramelor noastre radiofonice, de exemplu – e supus principiilor teatralitatii sau doar celor ale militantismului social. Dar e infim probabil ca Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu si Mihai Fusu sa-si fi pus asemenea intrebari atunci cind au pornit proiectul A saptea kafana, text dramatic construit din fragmente de interviuri luate unor femei din Basarabia, victime ale afacerii nationale care e traficul de carne vie. Ceea ce au intentionat si reusit ei este o infuzie de real in spatiul scenic, o investire a teatrului cu valori sociale care sa dea
