CONDIŢIA umorului nu e inteligenţa, ci detaşarea. Trebuie să te desprinzi de un tipar ca să-l poţi privi apoi cu ochi bufoneresc. De aceea, spiritul de zeflemea e rodul unei mişcări de schismă interioară: te rupi de o lume la care te întorci sub forma rîsetelor. Şi totuşi, detaşarea singură nu naşte umor decît dacă se altoieşte pe un temperament burlesc. Îţi trebuie seve nastratineşti răzbătînd în glume piperate ca să poţi emana un aer de veselie molipsitoare. În toată această sarabandă comicărească, inteligenţa nu intervine decît în stadiul alegerii recuzitei, adică în momentul fixării cadrului pe care l-ai ales drept scenă a rîsetelor copioase.
La prima vedere, Thomas Cathcart şi Daniel Klein şi-au ales foarte bine scena: un cadru simandicos de scorţoasă înfăţişare doctrinară, şi anume istoria filosofiei cu personajele ei. Ambii autori sunt suficient de deştepţi ca, studiind cîteva tomuri de istorie a filosofiei, să extragă din ele teme ce pot fi exploatate umoristic, dar şi destul de frivoli ca să lase impresia că filosofia se mărgineşte la un şir de teme insolubile în faţa cărora singura atitudine cuvenită e surîsul condescendent. Oricum, ce obţin în final este o colecţie amuzantă de glume avînd ca obiect una sau alta din constantele filosofiei: raţionamentul prin analogie, reductio ad absurdum, argumentum ad verecundiam, petitio principii, post hoc ergo propter hoc, legea noncontradicţiei, etica aplicată, argumentul ontologic etc.
Motivul invocat de autori pentru întocmirea unei astfel de antologii stă în identitatea de structură dintre ideile de tip filosofic şi anecdotele de tip umorist. Cu alte cuvinte, dacă dăm la o parte aparenţa facilă a bancurilor, dedesubt vom afla o schemă logică pe care o vom regăsi în alcătuirea marilor probleme filosofice. Cum s-ar spune, bufonii şi gînditorii sunt mult mai apropiaţi decît bănuiesc, căc
