Nu cred să existe multe exemple de autori români contemporani de indiscutabil talent, care să-şi fi dispreţuit şi risipit „capitalul social“ aşa cum a făcut-o Petru M. Haş. Generaţia sa biologică fiind aceea a anilor 1970, Haş îşi publica primul volum, Dor negru, deja în 1969. În acel moment, era apropiat de grupul („de prestigiu“, cum ar spune prietenul meu, Sorin Adam Matei) al revistei Steaua, avea acces la toate publicaţiile culturale din ţară şi îi stătea în faţă promisiunea unei ascensiuni literare rapide. Ei bine, Petru M. Haş dispare brusc de pe radar, ca în Triunghiul Bermudelor, pentru aproape un deceniu şi jumătate. Următorul lui volum, Linişte, va fi publicat abia în 1983. Titlul se dovedeşte a avea nu doar rezonanţă retrospectivă, ci şi premonitorie: poetul, elev cuminte, va face din nou linişte pînă în 2002, cînd îi apar, simultan, două volume,Fărîme de PrOfET şi Wagram. Practica poeziei cotidianului Probabil iritat (sau speriat) el însuşi de tăcerea care, cu toate acestea, continuă să persiste în jurul său, Petru M. Haş face acum încercarea de a re-irumpe în atenţia publică prin antologia de autor Lectura de apoi, 2009, urmată de volumul de inedite Cînd au venit imaginezii, 2010, ambele apărute la Editura Brumar din Timişoara. Care sînt motivele care explică marginalitatea totală în care a fost plasat de-a lungul timpului acest poet (de, repet, indiscutabil talent) şi lipsa de succes a ultimei sale tentative de relansare? În opinia mea, răspunsul este de căutat, în primul rînd, nu în caleidoscopul conjuncturilor/oportunităţilor sau în jocul de calităţi şi defecte care îl face simpatic sau insuportabil (de fapt, cînd simpatic, cînd insuportabil) pe fiecare dintre noi. Răspunsul este de căutat în însăşi poezia lui Petru M. Haş, lipsită de ecou nu fiindcă ar fi dificilă, ci, dimpotrivă, pentru că a căutat, cu o consecvenţă impresionantă, spontaneitat