S-au împlinit, pe 17 martie, 130 de ani de la naşterea lui Urmuz (1883) şi se vor împlini, pe 23 noiembrie, 90 de la moartea lui (1923).
L-aţi uitat pe Urmuz? Nu se poate! El e mai actual decât oricând. Ca şi Caragiale. Ce e drept, pentru motive oarecum diferite. Caragiale, pentru extraordinara lui forţă de a ne anticipa: trăim printre Caţavenci („ce ne pasă nouă de Europa?“), jupâni Dumitrache („plastografie“), Rică Venturiano, Dandanache („pac cu ea la Războiul“) sau Pristanda („renumeraţie mică după buget, să trăiţi coane Fănică“).
Urmuz, pentru absurdităţile limbii lui, pe care le repetăm, fără să ştim, bineînţeles, şi tot aşa de bineînţeles, fără umorul lui.
S-au împlinit, pe 17 martie, 130 de ani de la naşterea lui Urmuz (1883) şi se vor împlini, pe 23 noiembrie, 90 de la moartea lui (1923).
Dublă aniversare, aşadar, de care nu şi-a adus aminte decât o revistă piteşteană (Urmuz e din Curtea de Argeş), condusă de un matematician, ceea ce se explică prin lipsa de vocaţie aritmetică a istoricilor literari.
Actualitate neştirbită
Vorbitorii contemporani se identifică atât de bine cu urmuzismele sau caragialismele, încât nu sunt conştienţi de potenţialul lor subversiv. Se scaldă în ele ca raţa în apa bălţii.
M-am întrebat deseori de ce nu e ştirbită actualitatea lui Urmuz, tot aşa cum nu e ştirbită nici aceea a lui Caragiale. O să vi se pară paradoxal răspunsul: fiindcă şi unul, şi altul sunt luaţi în serios! Cu alte cuvinte, fiindcă puţini îşi dau seama de comicul situaţiilor şi, mai ales, al limbii lor. Vorbitorii contemporani se identifică atât de bine cu urmuzismele sau caragialismele, încât nu sunt conştienţi de potenţialul lor subversiv. Se scaldă în ele ca raţa în apa bălţii.
Credeţi că bănuia că-l copiază pe Caragiale crainica unui post central de televiziune care îi atrăgea atenţia unui politician că „s-a rătă
