Misiunea fundamentală a statului de drept este protejarea democraţiei. Concret, tot ceea ce conferă vieţii politice şi sociale caracteristici democratice, de la votul liber şi libertatea de exprimare pînă la egalitatea de şanse şi libertatea de circulaţie a persoanei, trebuie să fie protejat de statul de drept. Cum poate, însă, statul de drept să protejeze spiritul democraţiei? Şi, mai ales, cum poate statul de drept să protejeze competiţia democratică, competiţia care naşte meritocraţia? Care mijloace juridice sînt eficiente cînd vorbim despre protecţia unui "ce" inefabil ca fair-play -ul luptei pentru afirmare? O societate democratică este, fundamental, o societate care recunoaşte meritul înainte de orice. Termen lansat în 1958 de Michael Young în cartea "The Rise of Meritocracy", meritocraţie desemnează un tip de guvernămînt în care puterea este deţinută de cei care se cred merituoşi. Merit , în esenţă, înseamnă inteligenţă plus efort, ambele calităţi fiind depistate şi antrenate într-un sistem de educaţie special construit. Este ca şi cum socialul pregăteşte anume unele persoane pentru a prelua, cîndva, guvernarea. Nu e nimic rău în asta, nu e nimic nedemocratic aici. Deşi este des criticată ca anti-democratică, datorită "elitismului" cu care are ceva în comun, teoria lui Young* nu este atît de nocivă şi nici atît de anti-democratică pe cît le pare unora. Chiar dacă se pot formula rezerve în ceea ce priveşte procedura de ocupare a poziţiilor în stat (pentru cele mai importante demnităţi, votul cetăţenilor sau al Parlamentului trebuie să rămînă decisiv), ideea găsirii şi cultivării viitorului grup din care vor fi desemnaţi mai tîrziu guvernanţii este benefică. În fond, democraţia, astăzi, nu poate însemna dominaţia prostimii şi a ignoranţei; mai mult, orice societate democratică avansată este preocupată în cel mai înalt grad de găsirea, cultivarea şi folosi