Tot mai multe lucruri îmi par că joacă rol de madlenă proustiană. Cred că e un semn al înaintării în vîrstă, dacă nu chiar – mai fără menajamente spus – al apropierii de bătrîneţe. (Paginile de jurnal trebuie să fie lamentative, nu?)

Pe canalul meu preferat de filme, Cinemax, am nimerit peste o peliculă pe care am recunoscut-o imediat. Asta, deşi o văzusem o singură dată, în urmă cu vreo 16-17 ani. Ştiu că sună ridicol, dar pentru mine acum vreo 16-17 ani însemna o cu totul altă viaţă, care-mi pare tot mai străină şi de care-mi amintesc din ce în ce mai vag, ca de vieţile anterioare din teoria reîncarnării.

E vorba de Opening Night, în regia lui John Cassavetes. Am văzut filmul ăsta în sufrageria unui apartament din cartierul bucureştean Ozana, o cameră încărcată cu de toate, inclusiv cu mileuri şi bibelouri. Apartamentul socrilor lui Cristi Puiu, unde el locuia în vremea aceea.

DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furişEra perioada în care trăiam amîndoi pasional prietenia care ne lega şi ne vedeam aproape zilnic. De fapt, de cele mai multe ori ne întîlneam pe teritoriul lui, în Ozana. Şi, tot pe teritoriul lui, în cinematografie. Cristi adusese din Elveţia, pe casete, o groază de filme bune şi mi le punea la video.

Eu îmi făcusem cultura cinematografică la Cinemateca Eforie, cu Fellini, Antonioni, Visconti, Bergman, Tarkovski, Mihalkov, Vajda etc. Cristi mă introducea însă într-o altă dimensiune a filmului – şi o făcea cu înclinaţii pedagogice, altoite cu o doză bună de frondă. Tarkovski era bull shit şi influenţase în mod nefast întreaga şcoală românească de film. Cristi propunea, în schimb, minimalismul lui Cassavetes, cu refuzul oricărei simbolistici sau al cadrelor căutate. Înainte nici nu auzisem de John Cassavetes, dar, pentru că era regizorul preferat al