* Radu Albala, Femeia de la miezul nopţii şi alte povestiri desculţe, postfaţă de Radu Cosaşu, Colecţia "Cartea de pe noptieră", Editura Humanitas, 2006.

Cei care l-au cunoscut, vorbesc despre Radu Albala ca despre o apariţie unică în Bucureştii celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Pînă la debutul său literar, Radu Albala, licenţiat în Drept şi Litere, era deja un personaj descins dintr-o altă lume, un om al rigorilor clasice şi al gesturilor romantice, un "domn" într-o lume proletarizată şi un nostalgic cu sistemă, scriind poetic despre Antim Ivireanul sau antalogînd cu patimă scrierile literare despre Bucureşti. După insolita publicare a Desculţelor (1984) şi apoi a volumului Făpturile paradisului (1987), Radu Albala a fost elogiat de critică, citit cu delicii de amatorii de încifrări mateine, dar şi de protagoniştii valului optzecist, de neo-romanticii textualişti şi de fantaştii cortazarieni ai ultimelor decade comuniste.

Din aceeaşi familie narativă cu Matei Călinescu, Alexandru George sau (mai recent) cu Florin Manolescu ori Ion Vianu, Radu Albala ar fi putut fi considerat, fără probleme, un precursor al "postmodernismului românesc", un maestru al recursurilor carnavaleşti, al frecventării zonelor marginale, al dislocării şi indeterminării naraţiunii. Se pare, totuşi, că, în viaţă, ca şi în proză, Radu Albala a preferat un soi de epigonism la vedere, asumat, o continuă "ucenicie la clasici" (cei latini), un rol secund, ca pictorul Pierre Baudouin, pe care-l numeşte într-o proză a sa "unul dintre cei mai valoroşi petits-maîtres ai secolului său care fu, cum s-a zis, Ťcel din urmă al bunului plac şi al bunului gust şi, mai presus de orice, veacul voluptăţii»". În antologia reeditată acum, Radu Albala este un asemenea petit-maître dintr-un veac de voluptăţi şi imponderabile sfîşietoare. El pare, de fapt, un grand-maître care, din dispreţ pe