Un mare oraş trăieşte dacă mai e în stare să adauge, zilnic, la propria lui mitologie. Un mare oraş care trăieşte doar din trecut e mort. Dacă, însă, continuă să producă personaje, întîmplări, evenimente sau gînduri care poartă o marcă anume şi, prin acumulare, formulează un stil, un spirit, atunci acel oraş e viu, ca un imens animal plin de energie. Pe Ernie Rizzo l-am cunoscut acum vreo cinci ani. Ştiind de fascinaţia pe care mi-o produceau personajele cu panaş ale oraşului american în care se întîmpla să locuiesc, prietenul meu R. mi-a telefonat într-o zi: "Vino la mine la masă, ai să cunoşti un personaj fără egal!". M-am dus cu mari aşteptări şi mi s-a întîmplat ceva ce se întîmplă rar: marile aşteptări au fost depăşite. Acum, citind ferparele, îmi dau seama că avea 60 de ani în acea seară de neuitat, cînd a apărut la cină însoţit de o blondă cu aer rusesc cu vreo 30 de ani mai tînără, pe care ne-a prezentat-o drept asociata lui. Ernie avea o privire jucăuşă, părul roşcat, ca al unui irlandez, umeri largi şi braţe puternice, se mişca atletic şi flamboaiant, avea cercel într-o ureche şi inele pe degetele mici ale ambelor mîini. Îşi purta legenda cu jovialitate, vorbea neîncetat despre lumea pe care o cunoaştea şi, Dumnezeule, ştia atîtea! Ernie Rizzo era cel mai faimos detectiv particular din America. Lista cazurilor în care fusese implicat în cei peste 30 de ani de cînd făcea meseria asta era impresionantă, iar numele care i-au angajat serviciile sau care au fost urmărite de el sînt pe măsură: Michael Jackson, Michael Jordan, O.J. Simpson, Halle Berry, Ann Landers, familia Wrigley, Yoko Ono şi tot aşa. La ultima noastră întîlnire, în iulie 2006 (avea să moară în octombrie) mi-a spus că visul vieţii lui este să alerge înaintea taurilor la Pamplona. Mi-a spus că, în ultimii cinci ani, de fiecare dată cumpărase biletele de avion care să-l ducă, la început de iu