Imi ascund scrierile, îmi ascund gândurile, îmi ascund automat vorbirea. Adevărul despre mine însumi nu-l ştiu nici eu. Doar dacă voi reuşi să mor discret şi anonim, după ce numele meu (şi unele scrieri ale mele) vor fi Ťreabilitateť, cineva care va avea răbdarea să parcurgă toate etapele ascunse în articolele (1940-1946), jurnalele, manuscrisele mele de sertar - poate acela să reuşească a-mi desena trista şi penibila mea siluetă spirituală." În Jurnalul unui jurnalist fără jurnal se regăseşte, foarte aproape de final, această frază ce condensează o întreagă existenţă, schiţând totodată liniile unei posibile posterităţi. La data la care aşternea aceste rânduri (borna anului 1989), Ion D. Sîrbu era o figură marginală a lumii noastre literare, un scriitor de planul al doilea sau al treilea în raport cu unii colegi de generaţie şi, în orice caz, cu vedetele bucureştene ale canonului literar. Locuind la Craiova şi simţindu-se aici ca într-un "exil intern", omul avea în spate o biografie dramatică, acest factor de ordin existenţial explicând, într-o mare măsură, şi penumbra în care se afla autorul.

Membru al Cercului Literar de la Sibiu şi student preferat al lui Lucian Blaga, fiu de miner petrilean ajuns, prin munca şi meritele sale intelectuale, asistent şi conferenţiar universitar, om de stânga şi comunist în ilegalitate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trimis să lupte pe front anume pentru a ispăşi convingerile politice "bolşevice", Ion D. Sîrbu ar fi putut avea - o dată regimul comunist instalat la noi - o carieră strălucitoare, încununată de succese, prestigiu şi avantaje materiale. Şi-ar fi putut edita şi reedita opera în tiraje mari, ar fi fost probabil analizat şi comentat în manualele epocii, ar fi putut obţine şi deţine, până în 1989, funcţii de conducere aducătoare de onoruri şi beneficii. În loc de toate acestea, el a cunoscut d