În 2005, Thomas Ciulei se afla în juriul unui festival de film documentar numit “Cronograf”, care se desfăşura în Republica Moldova. Nu mai fusese niciodată în această ţară şi căuta un subiect pentru următorul film. Făcuse în 1995, ca documentarist, un mediu metraj extraordinar, “Graţian”, despre un “vârcolac” din Munţii Apuseni care cita din Newton şi Galilei. Continuase apoi cu un film (de lungmetraj, de astă dată) despre Lena Constante - “Nebunia capetelor” - şi, în fine, cu încă un documentar (tot de lungmetraj) intitulat “Asta e”, despre oamenii din Sulina.
Subiectul “Podului de flori” (numele care se dădea, la-nceputul anilor ´90, acţiunilor – mai mult oficiale - de “reîmprietenire” a românilor cu moldovenii de peste Prut) i-a venit atunci când a aflat că 50% din forţa de muncă din Republica Moldova e plecată în străinătate.
Dintr-un studiu ad hoc, făcut la o şcoală din zona unde a filmat, Ciulei a aflat că, din 136 de copii, numai şase trăiau cu ambii părinţi acasă, 35 aveau ambii părinţi plecaţi la muncă afară, iar 100 erau crescuţi de un singur părinte.
După ce a tatonat, intenţionând iniţial să surprindă viaţa mai multor familii, Ciulei s-a fixat până la urmă pe familia lui Costică Arhir, un tată care-şi creşte singur cei trei copii (două fete şi un băiat), în timp ce mama lor munceşte în Italia.
Modul de a face documentar al lui Ciulei e uşor neobişnuit: regizorul petrece un timp, destul de îndelungat, cu “subiecţii” săi, observându-le obiceiurile ca un antropolog şi luând parte la viaţa de zi de zi a acestora. Apoi scrie scenariul – pornind de la aceste observaţii -, punând respectivii să-şi joace propriile roluri.
E o manieră de lucru deja probată în “Asta e” (după toate semnele, probabil că şi în “Graţian”) care permite păstrarea esenţialului; documentarul “nu este realitate, este o
