Pentru românii emigraţi, procesul de acomodare cu noua ţară de adopţie poate fi mai dificil decât estimat. Ajunşi într-o societate nouă, departe de familie şi prieteni, nevoiţi să vorbească o limba străină, provocarea de a începe o viaţă nouă, la mii de kilometri distanţă, cere multe sacrificii şi dorinţă de a reuşi. Printre aceşti români este şi Mihaela Ceobănaşu, plecată din România, împreună cu soţul şi băiatul, acum şase ani. Într-un interviu acordat pentru Evenimentul Zilei, aceasta vorbeşte despre greutăţile pe care le-a depăşit, determinarea de a-şi acorda o nouă şansă şi dorinţa de a începe o viaţă mai bună, alături alături de familia sa. Evenimentul Zilei: Când aţi plecat din România?
Mihaela Ceobănaşu: Am părăsit România pe 16 mai 2002, împreună cu familia mea, soţul meu Liviu şi fiul nostru, Ştefan, care la vremea aceea avea 12 ani. Motivele au fost multe şi complexe. Noi, de fapt, am dorit să emigram imediat după revoluţie în 1990, dar am fost nehotărâţi, sperând că dacă se va schimba ceva în România vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi.Dar nu a fost să fie aşa.Unul dintre motive a fost că ne doream foarte mult o casă.
În România am avut un apartament cu două camere şi nu am reuşit timp de 10 ani să îl schimbăm cu un alt apartament de 3 camere. Dar cel mai important motiv a fost sistemul în general, în care trăiam. Dupa revoluţie am sperat, aşa cum am spus, că se va schimba ceva. Eram conştienţi că nu se va putea schimba totul peste noapte şi din această cauză am mai aşteptat 12 ani. Şi nu se schimba nimic în bine.
EVZ: Care este cea mai mare reuşită a dumneavoastră acolo?
M.C.: Avem casa noastră. Nu e mare, nu e mică, este o casă primitoare pentru familia noastră şi suntem fericiţi. Poate veţi spune că numai atât. Toate s-au aşezat în timp, ne plac locurile, ne place sistemul, îmi place jobul pe care îl
