În 2011, România s-a bazat pe “relaţiile tradiţionale” cu lumea arabă şi musulmană, în timp ce alte state s-au pliat mai repede pe transformările din regiune. Va aduce anul acesta o schimbare?

În preajma Sărbătorilor, a trecut aproape neobservată ştirea potrivit căreia autorităţile române au respins cererea de azil a lui Habib Bastam, un iranian de 29 de ani, convertit de la islam la creştinism şi condamnat la moarte în ţara sa, pentru apostazie. Prin intermediul avocatului său, iranianul a contestat decizia, adresându-se mai multor autorităţi de la Bucureşti.

Nu se ştie cum se va sfârşi povestea, mai ales că persoana care a făcut-o publică, fratele lui Habib Bastam, trăieşte la Londra. La sfârşitul lui noiembrie, grupuri de studenţi iranieni au atacat Ambasada britanică de la Teheran, protestând faţă de sancţiunile impuse de executivul de la Londra, ca urmare a programului nuclear iranian.

După cum au relatat agenţiile de presă, asaltul nu a fost împiedicat de forţele de ordine care protejau misiunea diplomatică. Aceasta lasă loc speculaţiilor potrivit cărora autorităţile iraniene ar putea tolera, dacă nu chiar încuraja asemenea atacuri. Cazul Habib Bastam nu este, aşadar, lipsit de complicaţii. Dar este şi o ilustrare a unei anumite ambiguităţi româneşti în raport cu evenimentele din nordul Africii şi din Orient, pe parcursul întregului an.

Legături periculoase şi scandal politic în Franţa

Nu că am fi fost singurii. Anul 2011 începea cu un mare scandal în Franţa, unde opoziţia acuza tocmai „erorile de analiză" ale guvernului de la Paris în legătură cu mişcarea de protest care tocmai începuse în Tunisia. Şi care avea să dea naştere „primăverii arabe".

Totul a izbucnit după ce s-a aflat că ministrul de Externe se oferea să acorde asistenţă, în materie de securitate şi menţinere a ordinii, regimului lui Ben Ali. La s