Aând un porumbel nord-coreean apare subit purtând o ramură de măslin, lumea ar trebui să-l provoace să-şi arate ghearele ascuţite. Ar fi un semn de prudenţă, fiindcă recentele cuvinte mieroase adresate de Kim Jong-il trimisului special american în Coreea de Nord, Stephen Bosworth, nu sunt o premieră.
Ceea ce oferă Kim acum nu este o pace, ci o „ofensivă a păcii" - o tactică folosită de Coreea de Nord în repetate rânduri de la armistiţiul din 1953 pentru a semăna discordie ori de câte ori adversarii regimului au demonstrat unitate şi hotărâre. Aşadar, dacă guvernul sud-coreean face bine că se implică în discuţii bilaterale cu Nordul (cum, de altfel, a şi acceptat de curând), preşedintele Lee Myung-bak ar face, la rândul său, bine ca pe parcursul discuţiilor să-şi concentreze privirea tradiţional ageră asupra atitudinii şi motivaţiilor Nordului.
Că intenţiile lui Kim nu sunt deloc inocente o demonstrează faptul că regimul său a construit în secret un centru masiv de îmbogăţire a uraniului cu peste 2000 de centrifugi, fapt dezvăluit lui Siegfried Hecker de la Universitatea Stanford, fost director al Laboratoarelor Naţionale Americane din Los Alamos. Existenţa centrului vădeşte cât se poate de limpede cât de hotărât este regimul să atingă capacitatea de a-şi intimida vecinii cu arsenalul său nuclear.
Unii cred că afişarea acestei ameninţări nucleare în creştere este determinată de asigurarea succesiunii la putere a lui Kim Jong-un, mezinul rubicond de 20 şi ceva de ani al lui Kim Jong-il. Dată fiind durata probabilă a construcţiei centrului, ar fi însă imposibil să fie singura sau principala motivaţie.
Obiectivul-cheie al „Conducătorului iubit" este, cel mai probabil, să-şi asigure propria poziţie, având în vedere dramatica situaţie economică a Nordului. Pare acum că singura metodă prin care Kim Jong-il poate să-şi protejeze dinastia de familie î