Pe 13 la ora 13, deci nu demult, mă aflam la Braşov, unde a avut loc lansarea unui volum de poezii, în care ultimul poem pe care l-am scris în iarna anului 1987, după greva muncitorilor braşoveni se numeşte „Despre tristeţe”. Sună cam aşa: „E linişte în oraş / E linişte în mine / O inimă bate în cer”. Am revenit apoi în Bucureşti. Apatic. Îmi revedeam trecutul, fără să mai cred în altceva decît în propria supravieţuire, strecurîndu-mă printre picăturile ploii şi lecţiile vieţii. Dar apatia nu a durat mult; sau nu foarte mult. A doua zi, după prima seară a Pieţei, fără să îmi vină să cred prea mult ochilor, am umblat după miezul nopţii pe lîngă Fîntînă, am făcut fotografii cu oameni fericiciţi care bîntuiau ca şi mine, pe acolo, pe stradă, printre lozinci abandonate, încă stîngaci scrise pe cartoane sau coli de hîrtie. Le-am strîns de pe jos pe cele mai multe şi acum dorm cu ele sub pat. Asta a fost – primul contact cu o senzaţie pe care am mai trăit-o doar cu multă vreme în urmă. În urmă cu 22 de ani.

Să-mi fie iertată această confesiune despre tristeţe. despre apatie, despre eliberare, dar nu pot să nu fiu sincer – eu nu mai credeam în vocaţia morală a vecinilor mei de scară, de stradă, de oraş şi ţară. M-am înşelat. Se pare că izolarea în care ne supun necazurile zilei, pereţii, tranziţia s-a topit în aceste zile. A fost nevoie de un liant care să ducă la renaşterea spiritului civic şi să ne adune laolaltă – povestindu-ne unii altora necazurile şi apoi adunîndu-le la un numitor comun. Acest liant, într-un mod paradoxal, se numeşte Traian Băsescu. Băsescu, îţi mulţumesc! Fără şirul de umilinţe la care ne-ai supus, rînd pe rînd, pe alese şi categorii, parcă după un plan diabolic de destructurare a României, aşa ceva nu s-ar fi întîmplat. Începînd cu cei mai neajutoraţi, adică pensionari şi profesori, continuînd cu aceia cărora victimele dumitale le vo