Pe una dintre străduţele liniştite mărginite de case de prin Vatra Luminoasă stă un tip extraordinar. Se ajunge la el cu recomandări tainice, după ce treci mai multe teste care-ţi măsoară gradul de inserţie socială, vizibilitatea publică şi calităţile fizice. Intri în casa lui numai după un schimb de parole ca în filmele cu partizani. Tipul ăsta îi injectează pe cei aleşi cu serul fericirii. Un ser care te păstrează veşnic tînăr.
Dacă tot ce v-am povestit eu mai sus n-ar fi o invenţie gogonată, cîţi dintre noi ar alege fără crîcnire calea eternei tinereţi? Aş băga mîna în foc că majoritatea. Ăsta a fost şi primul meu gînd atunci cînd am început să citesc romanul unui jurnalist, Drew Magary îi zice, despre un asemenea minunat medicament. Toate argumentele la îndemînă, de la cele mai frivol-cosmetice („ce bine, s-a zis cu ridurile“) pînă la cele filozofice de crîşmă („oo, alte perspective deja asupra rostului individului pe pămînt“) mă duceau vijelios spre alegerea unui veşnic status al unei femei la vreo treizecişiceva de ani, care n-o să mai fie nevoită să mintă niciodată în legătură cu vîrsta. Nu m-am gîndit nici un pic că, de pildă, s-ar putea să muncesc 400 de ani, sau că n-ar fi atîtea locuri de muncă cîţi doritori, sau că sistemul de pensii s-ar duce naibii. (Staţi, unele dintre chestiile astea se întîmplă oricum, nu?) Cartea lui Magary coboară toboganul unei distopii covîrşitoare. Lucidă, argumentată, urbană, alertă, e un avertisment legat de „ai grijă ce-ţi doreşti“. N-o să vă stric plăcerea de a citi romanul şi n-o să vă spun mai multe. (Se intitulează The Postmortal şi a apărut în 2011 la Penguin.)
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpO să mă gîndesc însă împreună cu dumneavoastră la visul unei eterne tinereţi şi la cum e vîndută ea în toate rafturile consumabile ale lumii noastre. O vinde me
