Mormantul marelui Domn Matei Basarab se afla intr-o biserica sprijinita in carje de schele, gata sa se prabuseasca deasupra criptei regesti.

Arnota este Athosul nostru romanesc - un munte inalt, pe care asezarile monahale se ridica in cercuri largi si concentrice pana departe, spre varf. La poale, Manastirea Bistrita, cu aspectul ei sever si inexpugnabil de cazarma austriaca, pazeste vigilent comoara cea mai de pret a Valcii: moastele Sfantului Grigore Decapolitul. Apoi, asezate in trepte, se succed metocuri si chilii sapate candva in stanca de pustnici batrani si fara nume. Un traseu piezis si ostenitor, care se incheie intru tarziu, pe verticala unei stanci, in cuibul de vulturi al Manastirii Arnota, acolo unde isi doarme somnul cel de veci marele ctitor de istorie si de biserici Matei Basarab. Aproape nestiut, marele voievod muntean vegheaza la tara si la poporul sau, alegandu-si ca ultim tron de domnie asprimea inaltimilor arnotene, de pe care, in unele zile senine, poti vedea serpuirea Oltului sau Marginimea Sibiului, pana departe, spre inima Ardealului.

Ruina din varful muntelui

Drumul spre manastire urca necontenit, ezita, se bifurca inselator si fara nici o sageata indicatoare. E un drum greu, alunecos si pieptis, chiar si pentru masina puternica pe care o avem. In jur, totul pare pustiu. Nici tipenie de om. Fara maica Meletia, care ne insoteste, ne-am fi ratacit cu siguranta. Dureaza ceva timp pana ajungem. Crescuta in piatra grea si innegrita de ploi, manastirea sta neclintita pe un pinten de stanca. E un capat de lume. La Arnota se opresc toate. Mai departe, poti urca doar in cer.

In curtea manastirii, iarna pare sa fi ramas in loc. Frigul, umezeala si urmele de omat deseneaza un anotimp incert si dusmanos. O imagine deloc idilica se deschide privirii. Ramasa pustie decenii la rand, la Arnota s-au ruinat aproape toat