Jurnalul lui Mircea Zaciu ar trebui citit periodic şi studiat la Facultăţile de Litere, la cursurile de literatură contemporană. Chiar dacă judecăţile despre oameni sînt, fireşte, subiective şi admit corecturi (vezi cele făcute de Alexandru George), pe ansamblu scrierea e obiectivă ca o cronică. Ea adună laolaltă "isteriile" istoriei din perioada comunistă şi pune în evidenţă încurcăturile de roluri: actori de comedie distribuiţi în tragedii, tragedieni care duc tava în comedii, inşi talentaţi care rămîn pe dinafară şi nulităţi care ocupă scena. Cititorul de astăzi vede cu uşurinţă cine sînt "bunii" şi cine sînt "răii". în jurnalul lui Zaciu apele vieţii literare sînt despărţite, iar personajele echivoce şi confuziile mai rare decît astăzi. Discuţiile din 1993, momentul publicării primului volum la Editura Dacia au fost uşor deformate de faptul că autorul era încă prea aproape, iar persoana lui împiedica într-o anumită măsură o receptare pură. Acum dialogul nu mai e posibil decît cu textul. Mircea Zaciu însuşi observa, la un moment dat: "Citim altfel un autor dispărut. Parcă, retrospectiv, se luminează ceva în pagină, textul primeşte un nimb ce nu-l avea la apariţie, cînd autorul trăia printre noi". Or, nu numai autorul, dar şi destule dintre figurile acestui jurnal au trecut deja, ca în epopei, în lumea umbrelor.

Evenimentele literare din anii 1979, 1980, 1981 şi 1982, prezentate în primul volum, sînt atît de grave încît scriitorii îşi concurează şi depăşesc personajele din cărţi. Viaţa pe care o duc, bătăliile pe care le dau sînt cu mult mai periculoase decît cele pe care le imaginează. în patru ani, patru mari aventuri: Dicţionarul Scriitorilor Români (aventura penibilă a istoriei literare), plagiatul lui Eugen Barbu (aventura imposturii literare şi a şantajului), întîlnirea scriitorilor cu Ceauşescu (aventura politicii literare) şi scandalul transcen