Nu se încheiase ediţia mexicană a mondialului fotbalistic şi Europa îşi începea deja marşul în preliminariile ediţiei a VIII-a a campionatului continental. Germania Federală devenise un nume respectat pe plan fotbalistic, fapt ce a determinat forul european să îi acorde organizarea turneului final din 1988. În preliminarii s-au înscris 33 de naţiuni, cifră ce devenise o obişnuinţă, ca şi repartizarea lor pe şapte grupe de câte patru echipe şi o grupă cu cinci echipe. Câştigătoarele plus RFG-ul urmau să se întreacă în turneul final. Participantele la turneul din Hexagon din 1984 au fost repartizate câte una în fiecare grupă, numai în cea de-a cincea erau două şi, ca de obicei, România a nimerit alături de Spania, de altfel vicecampioana în exerciţiu.

Surprizele nu s-au lăsat mult aşteptate, pentru că numai două reprezentative care au luptat pentru titlu în Franţa 1984 au pătruns din nou în turneul final, Spania şi Danemarca. Campioana în exerciţiu, Franţa s-a clasat numai pe locul 3 în grupă, iar Portugalia, una dintre semifinaliste, a avut parte de acelaşi loc. Sârbii au fost devansaţi de englezi, iar belgienii nu mai erau o forţă şi au fost lăsaţi acasă de către irlandezi şi bulgari. Sovieticii revin după o absenţă de 12 ani, Anglia şi Olanda după opt ani, iar italienii, lăsaţi ultima dată acasă de către români, revin dintr-o grupă din care mai făceau parte Portugalia, Suedia şi Elveţia.

Franţa era sleită de puteri după cele două meciuri disputate în prelungiri la CM 1986, din Mexic, şi nu a mai început în forţă nici preliminariile. Cedează un punct modestei formaţii a Islandei (0-0), cedează acasă în faţa URSS-ului (0-2), pierde un punct şi în faţa RDG-ului şi mai pierde şi la Oslo, în faţa Norvegiei (0-2).

Pentru „cocoşi” situaţia era compromisă, ceea ce a permis sovieticilor să câştige grupa fără înfrângere. Olandezii, în schimbare de generaţii