Îmi amintesc despre un episod trist şi hazos, în acelaşi timp, ce s-a întâmplat cu două săptămâni înainte de Sf. Dumitru. Am plecat de acasă spre serviciu şi, în staţia de autobuz, am văzut o bătrână, încotoşmănită bine, rezemată de gard. Femeia avea o sacoşă, cu marginile răsfrânte cât să se vadă în interior. În sacoşă erau mai multe gutui. M-am apropiat şi am întrebat-o dacă le vinde. "Da, maică, le vânz! Acilea, că la piaţă îţi ia bani pă tarabă mai mult dă cât iei pă marfă! Şi, alta n-am!", mi-a zis ea cu speranţă în glas.
Am cercetat mai de aproape. Erau gutui abia culese din pom, pline de puful blond, unele cu fruze şi cu miros îmbătător. Avea femeia asta o parte din parfumul toamnei vârât în sacoşă! Am întrebat-o cu cât le dă. Mi-a zis că 15 lei kilogramul. Hm! Nu mi se părea scump, aşa că am întrebat-o cu ce le cântăreşte. Ea mi-a zis repede: "Dacă le luaţi, pă toate, vă las la zece lei! Mergem acilea, la fata asta dă la magazin şi ne cântăreşte! Dacă vreţi să luaţi!" M-a asigurat că fata de la lapte tocmai a terminat vânzarea şi ne cântăreşte gutuile. Ia te uită, ce relaţii are dumneaei!, mă minunam eu.
I-am zis să ne grăbim pentru că nu vreau să pierd autobuzul şi am intrat în magazin, pe uşa din spate. Femeia a discutat cu cea de la lapte şi m-a întrebat câte gutui vreau. I-am zis că pe toate. Uluită, bătrâna a pus sacoşa pe cântar şi mi-a zis: "Doişpe chile, maică!". I-am dat banii şi în timp ce transferam gutuile în sacoşa mea, bătrâna mă întrebă: "Da' ce faci cu atâtea?" şi încep a o dumiri, în timp ce mergeam către staţie.
I-am zis că o parte le pun în sufragerie aşa, ca să miroasă frumos şi o să le mâncăm crude, o parte le fac dulceaţă, o parte gem şi o parte fac un desert deosebit. Bătrâna a înţeles tot, mai puţin partea cu desertul. În staţie se adunase mulţime de oameni zgribuliţi şi nervoşi. Bătrâna se ţinea de
