În 1977, la început de august, minerii protestau împotriva măsurilor impuse de regimul comunist, care ameninţau să le facă viaţa - şi aşa foarte grea - insuportabilă. A fost o grevă de proporţii, care l-a făcut pe Ceauşescu să-şi întrerupă vacanţa şi să fugă în Valea Jiului, la negocieri. Unul dintre ortacii care au participat atunci la revoltă a povestit pentru Libertatea ce i-a făcut, pe el şi colegii lui din subteran, să se răscoale împotriva regimului.

În spatele blocurilor ridicate pe unul dintre drumurile principale ale Petroşaniului se lăţesc câteva zeci de case egale, cu acoperişuri roşii, strânse într-un soi de cartier, tăiat de străzi drepte şi înguste.

O zonă pe care toată suflarea de aici a botezat-o “colonie”, aşa cum a fost ea lăsată moştenire de primii mineri care au ajuns în Valea Jiului.

Într-una dintre aceste gospodării - cu bucătărioare cu sobă şi pardoseală din lemn vechi, construite de austro-ungari acum 150 de ani - în care au stat, la început, minerii austrieci, unguri, polonezi sau cehoslovaci şi, mai apoi, cei români, adunaţi de prin toată ţara -, îşi duc traiul fostul miner Vasile Jurcău şi soţia sa Floare, în vârstă de 60 de ani. Bărbatul, încă în putere, este unul dintre ortacii care i-au ţinut piept lui Ceauşescu în ’77, la revolta de la Lupeni.

A păstrat lopata ca amintire

“Atunci era să mor. Nu mă prăpădisem în mină şi era să mor strivit de o stivă de buşteni care s-a răsturnat peste mine în curtea minei. Lumea se revoltase pentru că voiau să nu mai dea mâncarea caldă, care era gratis, au mărit timpul de lucru şi, ce să o mai lungim, se trăia greu”, îşi începe istorioara bătrânul miner, care, pe nesimţite, ne poartă cu amintirile până în străfundul galeriilor întunecate ale minelor.

“Am tras ca la jug. Lucram în pielea goală, aşa era de cald... Nu era aer... Opt ore, că aşa era pe atunci, scobeam cu târnăco