Alfred Dumitriu are, in breasla atat de insingurata a sculptorilor, renumele unui as al modelajului in bronz. Este, daca vreti, consacrarea cea mai calificata in constiinta publica a autoritatii lui artistice. Evident, lucreaza cu aceeasi pasiune si pricepere si in alte materiale. Vocatia lui de virtuoz al modelajului ii tradeaza, insa, atasamentul pentru sculptura in metal. O afinitate care exprima pulsatia subtila a artistului intre contemplarea sensibila a realului si poetica rationala, virila, a formelor pe care le elaboreaza.

Sculptorul chiar transmite privitorului aceasta voluptate a conversiei imaginii, fie ea expresie symbolic-figurativa a unui pretext real, fie rod al fervoarei imaginarului. Formele sale par sa sfideze logica universurilor senzoriale, perceptibile, oferind alternativa unui soi de metarealitati, purtatoare de intelesuri si sensuri proprii, ce trebuie descifrate. Artistul ne ademeneste in acest "joc" al deghizarilor transcendente, prin sugerarea unor repere ideatice, simbolice ori metaforice, de regula lapidare si precise, desi, cum este si in cazul acestei expozitii, foarte cuprinzatoare in substanta si profunzimea intelesului lor (ciclurile Rasarit; Cer; Mugure; Stalpi, dar si Fericire; Trinitate; Inaltare; Miriam...).

Dupa cum se poate observa, artistul pare sa recurga in arhitecturarea plamadelor sale sculpturale, extrem de sintetica in marcajul ei plastic, la o anumita infiorare mistica a substratului semnificativ. Este, in acest mecanism al creatiei sale plastice, un talc al disimularii tendintei de reformulare in forme coerente, desi foarte acutizat moderne si indraznete in geometria lor spatiala, a unor continuturi abstracte. Este si o impacare, totodata, a doua planuri antagonice, dar care nu se exclud reciproc. Si, anume, acela al configurarii unui mesaj vizual palpabil prin corporalizarea transanta a sugestiei