Apele oglindesc palatele şi bisericile
Apă şi pământ. Timpul are o dimensiune diferită la Veneţia. Ceasurile sale par să stea pe loc lăsându-te să fii prins un moment într-un fel de vrajă, rupt de realitate. Oraşul Dogilor, sfinţilor şi pescarilor, cu palate nobiliare, cu biserici monumentale, cu "străzi pline de apă, în care totul aminteşte de vechea grandoare". Pe măsură ce soarele se scufundă în apele vaste şi linştite ale lagunei, iradiind străluciri de foc, trăieşti senzaţia că fiecare apus este înveşmântat într-o tristeţe, într-o "désespoir d'une beauté qui s'en va vers la mort". Fiecare piatră are o istorie de povestit. Bucurie şi tristeţe, întâlniri şi despărţiri, dragoste castă şi licenţioasă, sacru şi profan. Eternitatea şi fragilitatea, dragostea şi moartea coabitează într-o tandră îmbrăţişare. Un oraş care impresionează în primul rând prin fragilitatea sa, dar şi prin transformările pe care le suportă în fiecare anotimp, ca şi cum şi-ar schimba măştile.
O vizită într-un oraş plutitor
Shakira la celebra nuntă indiană
Implicată în cuvintele lui Joseph Brodski, laureatul Premiului Nobel, există o formă superioară de percepţie a fascinaţiei unui oraş ca Veneţia, fără rival printre oraşele construite pe apă, sau, cum îl descria Jean Cocteau, "un oraş unde porumbeii merg pe jos, iar leii zboară". Acesta este secretul simplu al unui oraş captivant care ne plonjează în trecut, în vremea acelei "Nobilissima e Singolare", cum o caracteriza Francesco Sansovino, în 1581. Nimic nu poate fi mai deosebit decât planul său urbanistic, dezvoltat cu o serie de "sestieri", districte: San Marco, Castello, Cannaregio, Dorsoduro, San Polo, Santa Croce, separate de Canal Grande, care curge în meandre prin oraş ca un şarpe. Unic este felul în care sunt numerotate străzile înguste ale Veneţiei. Şi tot despre Canal Grande, Philippe de Commines, la sosirea
