"De aceea, programul Rabla pentru oameni a devenit o necesitate istorică. Una cu profund caracter umanist. Pe măsură ce înaintează În vărstă, oamenii trebuie scoşi din circuit"
Oamenii sunt ca maşinile, se strică. Azi, o bujie, mâine, un amortizor, poimâine, carburatorul. Oricât de bine şi-ar face treaba cei de la service, ce este vechi vechi rămâne, şi asta se cunoaşte cel mai bine în trafic. Îndeosebi la oameni. Maşinile te pot induce în eroare. Bine lustruite, încălţate corespunzător, drese prin părţile esenţiale ale motorului, îţi bucură ochiul când le vezi, crezând la început că sunt noi-nouţe. Dar imediat ce se avântă pe şosele, observi încetineala cu care îşi leagănă şoldurile şi le auzi respiraţia gâjâită. Nici nu mai este nevoie să distingi alte semne pentru a înţelege cu cine ai de-a face. Programul Rabla s-a ivit la timp, punându-le la respect pe aceste pensionare fudule care-şi dau ifose de domnişoare.
După maşini, au urmat bicicletele, apoi casele. Şi pe bună dreptate, fiindcă şi asupra lor s-a năpustit timpul, învechindu-le, ba chiar transformându-le, pe cele mai multe, în dărăpănături ce stau gata să se prăbuşească. Totul a rămas deocamdată doar pe hârtie, în sensul că locuinţele au rămas neatinse, având mari şanse să moară de bătrâneţe.
Ei, ce s-a putut la maşini şi biciclete şi nu s-a putut încă la case pare să meargă de minune la oameni. Oricât ai încerca să-i vopseşti, să le schimbi încălţările după ultima modă şi să le faci mici reglaje la motor, nu este chip ca oamenii să-şi ascundă bătrâneţea. Nenorocirea este că, odată ajunşi bătrâni, în loc să le dea prin minte să tragă pe dreapta, ei se reped mai abitir ca la tinereţe în trafic. Îi vezi pe trotuarele din faţa spitalelor şi farmaciilor, prin staţiile de tramvai şi prin pieţe, pe la fel de fel de ghişee. Neruşinaţi cum îi ştim, îi întâlneşti chiar şi la m