- Dragă Şerban, socotindu-te, în calitate de kitscholog şi nu numai, un succesor în linie dreaptă al unor autori precum Urmuz, Caragiale, Eugen Ionescu (nădăjduiesc să n-ai nimic împotriva perspectivei mele!), te invit la un dialog asupra comicului. Pentru început: cum îţi explici umoarea negativă (tristeţe, angoasă, simţământ al fatalităţii, criză morală) ce nu o dată se manifestă în fiinţa creatorilor percepuţi drept comici? Funambuli ai verbului, aceştia par a suferi de un rău ce le-ar contrazice, bizar, vocaţia. Cum aşa?

- Dragul meu interlocutor, dacă aş putea să-mi însuşesc întrebările ce mi le pui, făcându-le, adică, ale mele şi, apoi, punându-ţi-le eu, e cert că ai putea răspunde mult mai bine, la ele, decât am să fac eu în continuare. Ion Barbu disocia, într-un articol (nu mai ştiu dacă matematic), între problemele pe care noi le punem şi acelea care ni se pun. Problemele pe care mi le pui şi/sau temele pe care mi le propui, în ocurenţă, sunt foarte dificile pentru mine, din, cel puţin, două motive: primul ar fi că eu sunt "comic" neteoretic, ci spontan; al doilea, consecutiv celui dintâi, că intuiţia prevalează, în cazul meu, asupra analizei. Lucrez cu emisfera dreaptă! E prima dată când regret că nu sunt un estetician (ca răposatul Marino), ci doar un practician naiv. Să mă strădui, însă, a-ţi răspunde. Ei bine, tot dialogul nostru ar deveni cam fastidios şi, eventual, am amuţi oleacă, dacă ar fi posibilă, acum, reproducerea feţei lui Michel Simon la funeraliile lui Fernandel. Clovnul care plânge e, pesemne, cel mai întristător spectacol. Mutra urâtă, dar bonomă sau comică, a lui Simon se transfigurează, într-o doară, prin plânsul ăsta fără lacrimi, prin hohotul inaudibil, printr-o sluţenie care cere milă. Nu, însă, pentru că e... slută, ci pentru că-şi trădează rolul, - ce este unul de bufon; că şi-l trădează lamentabil. Şi Rigoletto şi-