De şase ani de zile, Alina Gulin din Dăbuleni le aduce vara ploieştenilor pepeni parfumaţi. Ea le zice bostani sau lubeniţe.
S-a născut, a crescut şi va trăi toată viaţa în "patria pepenilor", la Dăbuleni. Copilăria a avut gust de pepeni roşii şi galbeni şi miros îmbătător de miez copt şi câmpuri fertile. Bunicii, părinţii şi proaspăta ei familie trăiesc doar de pe urma celebrilor bostani. "La noi, toată lumea plantează pepeni. Şi domn' profesor, după ce vine de la şcoală, se duce în grădină sau pe câmp, să aibă grijă de recoltă", spune Alina strecurând în verbe inconfundabilul accent oltenesc.
De şase ani de zile, cu o pauză de doi, în care a avut grijă de bebeluş, vine în fiecare vară în Ploieşti, în piaţa din cartierul nord. Stă aici, fără să plece măcar o zi, cel puţin o lună şi jumătate, timp în care vinde aproape toată producţia de pepeni livrată periodic de familie, din Dăbuleni. Doarme noaptea în piaţă, lângă ţarcul cu lubeniţe. "Am dormitorul după mine, o izoprenă, un sac de dormit şi o pilotă. Oricum, noaptea este cald, dar nu se ştie nicodată. De mâncat, mai mult răcituri, mă şi îngraş după ce petrec vara la Ploieşti", spune Alina cu umor. Nu se vaită niciodată de condiţiile din piaţă sau de faptul că e nevoită să doarmă pe ciment pentru că este conştientă că trebuie să asigure traiul familiei. "S-a întâmplat ca unii oameni din Dăbuleni să facă împrumuturi la bănci pentru recoltă şi, cum nu a fost producţie, au rămas cu datorii mari. Nu ne permitem asta, trebuie să muncim", este categorică femeia.
Nu mai există pepeni româneşti
Munca la pepeni începe în martie. Seminţele sunt plantate în ghivece şi ţinute în sere o perioadă după care sunt transplantaţi în câmp şi acoperiţi cu folii dispuse în formă de tunel, un fel de mini-solarii despre care Alina crede că asigură succesul pepenilor de Dăbuleni care, astfel, se coc mai repede. Pe la
