Simbata 16 iulie, Pro TV a transmis un meci – Romania 1994-Brazilia 1994 – cu o dubla incarcatura: nostalgica si caritabila. Protagonistii au vrut sa regizeze acum un eveniment care ar fi putut avea loc cu cincisprezece ani in urma si sa stringa o suma folositoare sinistratilor din Banat si Moldova. Nimic mai nobil decit o atare intentie si nimic mai normal ca motorul intimplarii sa se ascunda undeva in inima lui Gica Popescu. Spectacolul a avut multe momente bune, unele memorabile de-a dreptul. Publicul din Timisoara s-a comportat la nivelul asteptarilor, imbracind sarbatoarea in haina unei perfecte civilitati si lipindu-se de garduri ca sa obtina o semnatura pe un petic de hirtie de la gloriile deceniului trecut.
Doar doua episoade au colorat neplacut tabloul de ansamblu. Unul a fost produs de citiva suporteri olteni, veniti de la Craiova ca sa-l urecheze prin citeva bannere pe Gica Popescu si sa-l anunte ca nu mai exista pentru ei. Americanii au un cuvint anume pentru acest tip de oameni care intra cu bocancii in bucuriile simple: killjoy. Din fericire, lucrurile s-au lamurit fara tamtam, iar meciul n-a avut de suferit.
Partea cu adevarat discutabila s-a petrecut insa imediat dupa aparitia formatiilor pe gazon, cind a venit momentul sa se intoneze imnurile nationale. Pentru mai multa culoare locala, organizatorii au renuntat la fanfara in favoarea unui cuplu de cintareti compus din Ioan Gyuri Pascu si Loredana Groza (sau, ma rog, Loredana Boncea; sau, ma rog, Loredana si-atit).
Gyuri Pascu a interpretat imnul-opereta al oaspetilor cu un patos bine strunit, o voce calda, o dictie fara cusur si exact atita aplomb cit trebuia. Brazilienii l-au acompaniat constiincios si fara sovaieli, aratind ca, desi n-au mai jucat de ani de zile pentru echipa nationala, n-au uitat nici o silaba dintr-un cintec altminteri destul de lung (ceea ce nu