„Vrei să-l primeşti pe Iisus în inima ta?“ A sunat discret la uşă, după care mi-a oferit un zîmbet parcă desprins din broşurile cu oameni fericiţi pe care le ţine în mînă. Are în jur de 60 de ani, e mare cît o casă, roşie la faţă, în pragul unui atac de cord, ca şi cum ar fi urcat pe jos cele şapte etaje pînă la apartamentul meu, grăbindu-se să mi-l aducă pe Iisus. În spate e soţul ei, jumate cît ea, cu un aer suferind. În stînga, o fătucă mustăcioasă se grăbeşte să traducă, cu un glas cîntat. Dau din mînă, nu e nevoie. O las să-mi turuie în engleză, Jesus în sus, Jesus în jos. Cei doi însoţitori o aprobă, continuînd să zîmbească. „Well, sînt gata?“ Întreb ce trebuie să fac. Să zic după ea o rugăciune. Doar atît? O zic ca să-i fac plăcere şi pentru că în general sînt politicoasă cu străinii care ne vizitează ţara, mai ales cu cei care ne bat la uşă. După ce am terminat, toţi trei mă aplaudă, apoi par dornici să mă îmbrăţişeze. Îi ţin la distanţă, e un pic cam mult. „Congratulations! De acum, Iisus va fi veşnic în inima ta!“ Îmi lasă o biblie cu „instrucţiuni de utilizare“, mă mai felicită încă o dată şi pleacă să-şi încerce norocul şi pe la alte uşi. Colonelul în rezervă, de alături, le răspunde ciufut, ca de obicei: „N-am nevoie de nimic!“
DE ACELASI AUTOR Viorica, de profesie "femeie" Dorel şi alţi muncitori Un studiu de caz Tablouri dintr-o expoziţie - o vizită programatică Am crezut că asta a fost tot, dar m-am înşelat. Peste vreo două săptămîni, cînd deja uitasem de noul Iisus de pe Moşilor, au revenit în aceeaşi formaţie – în plus, mai era un băiat tînăr, cu o chitară. „Vecinul tău de la trei!“ Nu-l ştiam. „Să ne împrietenim!“, adică „Let’s be friends!“ Emily a ocupat jumătate din canapea, ceilalţi s-au strîns în jurul ei, care pe unde a putut, ca în jurul unei cloşti. Vecinul zdrăgănea ceva la chitară, Emily şi-a dres glasul şi a început, cu o voce
