* Invaziile barbare / Les Invasions barbares (Canada, 2003), de Denys Arcand. Rémy (Rémy Girard), copil radical şi libertin al anilor '60, profesor universitar şi protagonist al filmului lui Denys Arcand Declinul imperiului american (1986), e acum pe moarte. Este internat într-un spital din Quebec, cu un cancer inoperabil. E divorţat, dar fosta soţie e alături de el; pentru ea, nenumăratele lui infidelităţi nu mai reprezintă decît un subiect de glumă: "Aici îşi aducea amantele. Cu puţin noroc o să găsim nişte chiloţei". Nimeni nu rîde mai tare decît Rémy: corpul l-a lăsat de izbelişte, dar i-a rămas plăcerea de a le prezenta pe doamnele de la căpătîiul său în termeni galanţi - "Temerara mea soţie, amantele mele preferate...". Şi i-a rămas plăcerea de a fi deştept în compania prietenilor săi deştepţi: beţia unei tirade împotriva bisericii catolice, frisonul unei butade ("Nenorocirile Poloniei sînt dovada existenţei lui Dumnezeu."), patosul unui discurs de reabilitare a secolului 20, viziunea unei civilizaţii ameninţate de barbari - teroriştii, dar şi hoardele de noncititori în fruntea cărora Rémy îl pune chiar pe fiul său (Stéphane Rousseau). Rémy nu moare în spital. Împreună cu prietenii săi, se mută într-o cabană de pe malul unui lac şi continuă să discute. La un moment dat îşi recapitulează traseul intelectual enumerînd bornele - Camus, Sartre, Marcuse, Troţki, Mao (prin Godard), Soljeniţîn. E o imagine frumoasă - profilurile lor înşirate, atmosfera de pastorală -, dar poate fi umbrită de o bănuială: dacă filmul nu e decît un soap cu referinţe pretenţioase? S-ar putea ca unii spectatori să-l folosească pe post de soap pentru intelectuali - să se simtă flataţi că înţeleg aluziile personajelor şi să răspundă cu lacrimile lor; cu alte cuvinte, să se înduioşeze de soarta lui Rémy pentru că Rémy e un muribund cu lecturi. Dar nu e vina filmului dacă e folosit aşa.