După ani de zile, în care compania canadiană a băgat la greu bani în ziare (şi ziarişti) pentru a pregăti terenul pentru contractul „Roşia Montană”, a venit rândul „sponsorizării” politicienilor.
Brusc, persoane publice cu greutate, care până mai ieri strigau ca din gură de şarpe că este o crimă (ecologică) şi o nelegiuire (juridică) să dai aurul ţării pe mâna altora, îşi revizuiesc opiniile şi convingerile constatând că afacerea ar fi profitabilă. E drept, atunci când protestau ei, erau alţii la guvernare, care şi aceştia vedeau un viitor luminos în cernerea Munţilor Apuseni pentru a da de aurul romanilor, devenit al românilor.
Care este cauza acestor schimbări de atitudine? În primul rând criza, care oferă o justificare a eventualului accept: foamea de bani a guvernului este cronică şi cum de pe altundeva nu se mai poate scoate nici un chior, sunt buni şi dolarii canadieni. Mai ales că o parte din aceştia vor fi direcţionaţi, cu discreţia necesară, spre acei politicieni realişti care vor în primul rând binele ţării. Această modificare de opţiune dă o grea lovitură unei „anumite părţi” a societăţii civile, stipendiată şi ea, din greu, de adversarii lui „Gold Corporation”. Dealtfel, nu-mi amintesc vreun alt anti-lobby de proporţiile acestuia, în care invocarea principiilor ecologiste nu făcea decât să acopere meschine interese concurenţiale.
Stând strâmb şi încercând să judecăm drept, vom vedea însă că:
Aprobarea proiectului poate fi benefică pentru o parte dintre locuitorii zonei şi chiar pentru bugetul în care va mai pica câte ceva. Chiar cu preţul „dijmei” pe care o vor încasa cei care vor avea de dat o aprobare sau vreun acord. Apoi: poluarea cu cianuri nu va fi mai mare decât orice alt tip de poluare. În fond, ea are loc încă de pe timpul romanilor când se folosea aceeaşi tehnologie şi, Slavă Domnului, în zonă au continuat să trăiască ro