Am mai scris, chiar în paginile acestei reviste, despre falsul entuziasm al concetăţenilor noştri legat de admiterea în NATO. Faţă de procentele imense ale celor care-şi declară atitudinea favorabilă faţă de aderarea noastră la pactul nord-atlantic (în jur de 85%, conform mai multor sondaje de opinie), iată proporţiile celor care se declară de acord cu unele consecinţe directe ale integrării1: - trimiterea de trupe româneşti în misiuni militare NATO 3%; - zboruri regulate ale avioanelor NATO deasupra teritoriului României 46%; - efectuarea de aplicaţii militare ale forţelor NATO pe teritoriul României 45%; - staţionarea unor trupe NATO pe teritoriul României 41%; - construirea de baze militare NATO pe teritoriul României 37%. Nu numai diferenţa dintre procentul corespunzător nivelului declarativ2 şi cele de mai sus ar trebui să ne pună pe gînduri, ci şi ierarhia preferinţelor. Pe primul loc în ordinea răspunsurilor favorabile se situează trimiterea de trupe în misiuni militare, iar pe ultimele - construirea de baze militare şi staţionarea unor trupe NATO în România. (Mi-e teamă să mă gîndesc ce valori s-ar fi înregistrat dacă în continuarea sintagmelor ar fi fost intrudusă una de genul "mărirea bugetului militar, prin reducerea celui al sănătăţii".) Din punctul de vedere al costurilor (economice, dar şi, cel puţin potenţial, umane), misiunile româneşti din fosta Iugoslavie sau Afganistan sînt deosebit de scumpe. Dimpotrivă, baze militare şi trupe ale NATO în România înseamnă ceva de lucru pentru concetăţenii noştri (doar n-or să vină americanii cu sacii de ciment în avioane, şi nici n-or să mănînce numai conservele aduse de acasă), ceva valută lăsată în timpul permisiilor prin balurile autohtone, poate şi un plus de prosperitate fetelor de pe centură - toate acestea, în definitiv, aducătoare de TVA la buget. Cifrele citate au fost contabilizate după ce, în ult