„Hoţul de oase“, în regia lui Radu Afrim, îl prinde pe regizor în formă maximă, jucându-se foarte liber cu dicţionarul explicativ al limbii române, cu spaţiul, cu mintea spectatorilor, cu tot ce vrei şi ce nu vrei.

„400 de soldaţi îşi îndreaptă armele spre soare şi trag în el cu popcorn. Popcorn-ul loveşte norii şi se transformă în zăpadă, iar atunci când cade pe pământ, zăpada se transformă-n aur şi un spiriduş îl fură şi-l ascunde sub o cascadă de pişat de zebră", debitează Lila, femeia în jurul căreia gravitează stafia surorii gemene, hormonii lui Ricky Babanu', ai lui Bump tâmpit-tâmplarul şi săgeţile veninos-bigote ale doamnei Mureşan.

Regizorul Radu Afrim nu trage cu popcorn, ci cu floricele de limbaj în populaţia de pe scenă şi din afara ei. Amestecă un strop de Apocalipsă cu o tonă de tensiune sexuală, cu un kilogram de mister şi cu o găleată de discurs ultraortodox, arătându-ne timp de aproape două ore cum „duhoarea destrăbălării infestează casa scării".

„Pac, pac, mă-nţelegi?"

Sora geamănă a Lilei Blum a dispărut. Sparrow Blum, cântăreaţă de cabaret la program şi prostituată în timpul liber, poate că a fost ucisă de vreun client şi îngropată deja sau poate că a fugit de-acasă din plictiseală, ca să mai schimbe aerul. Oricum ar fi, prezenţa ei e la fel de pregnantă ca absenţa, iar urmele propriei personalităţi se văd în gesturile Lilei (Claudia Ardelean).

Lila, docila chelneriţă, se trezeşte spunând lucruri pe care n-are obiceiul să le spună. Vede la ea în cap imagini. Lucruri violente, frumoase. „Ele ies din gura mea înainte ca eu să am timp să le gândesc. Ca şi când ar fi gândurile altcuiva", îi spune Lila lui Jack Waters (Theo Marton), detectivul posac, slujbaş la Oficiul Persoanelor Pierdute.

Prin transfer de personalitate - aşa ajunge Lila să trezească pofte sexuale ireparabile în masculii care-i compun tristul univer