Se întâmpla acum trei ani, într-o după-amiază de aprilie la Istanbul. Eram în cartierul Fatih, unul dintre cele mai fundamentaliste din toată metropola. Căutam o poveste. Şi atunci am găsit una dintre acele poveşti care au rămas cu mine toată viaţa.
Acum câteva zile am scris articolul “Actorul şi sălbaticii”. Reacţia oamenilor a fost uimitoare, de ambele părţi. Acum vreau să o completez cu o amintire personală din Istanbul. E o poveste despre acceptarea modernităţii, despre credinţa personală şi nu despre impunerea credinţei. Nu este o poveste care trebuie crezută în absolut. Nici măcar eu nu am făcut asta.
Sunt împreună cu o colegă din Franţa, Mathilde. Intrăm în moscheea Fatih chiar în momentul rugăciunii. Pe o bancă stau două femei. Sahinaz Osin şi Nayniye Turan. S-au născut şi au crescut în mijlocul acestei comunităţi. Poartă burqa pusă regulamentar. Ne spun că sunt triste că sunt privite atât de ciudate în Istanbul pentru că mai respectă tradiţiile. Ele vor doar să-şi vadă de viaţă. Le întrebăm ce cred despre femeile moderne, despre tineret. “Toţi sunt liberi să facă ce vor şi să se poarte cum le place. Am fost prin Istanbul. Am fost şi în Europa. Am văzut ce se poartă şi nici noi nu am fost în burqa toată viaţa”. Toţi sunt liberi să fie cum vor …
Am părăsit moscheea şi ne-am dus pe străzi. Lângă moscheea Ismaila îl găsim pe Halil Uzun. Ne invită la o ceainărie. Ne oferă 10 ceaiuri negre şi nişte kebab. Oficial e zidar. Neoficial, într-o ţară laică, e profesor de cultură otomană.
“Dacă eu nu lucram ca zidar, muream de foame. Nu mi-au dat voie să lucrez nicăieri purtând îmbrăcămintea noastră sau barba”, spune Halil. Despre Turcia el ne spune atât: “Nu mă simt destul de liber. Sunt un cetăţean al acestei ţări, de ce nu îmi respectă convingerile?”. Iată, că nu numai a fi gay e greu. A fi musulman în Turcia poate fi un alt exemplu.
Dar