Isteria nationala zisa si Dosariada a nascut nu numai victime, dar si eroi. Victimele sunt autentice. Eroii sunt insa falsi. Sunt cetateni care se propun ca eroi si deseori reusesc sa treaca asa in ochii opiniei publice pe fundalul ignorantei absolute a jurnalistilor mai mult sau mai putin tineri la disciplina pe care am putea-o numi mecanismele Securitatii. Profitând de analfabetismul fatucelor din presa, dar si de superficialitatea acestora, multi cetateni au inceput sa se dea eroi. O categorie o constituie cei care sustin pe toate drumurile ca au fost urmariti de Securitate. Din aceasta afirmatie ei trag o ipostaza menita a-i prezenta drept luptatori ce-ar trebui sa primeasca nu numai respectul nostru, dar si ceva pitule. Acceptarea fara discernamânt a unor astfel de faliri isi are cauza in nestiinta jurnalistilor fata de ceea ce insemna urmarirea de catre Securitate. Prin natura sa de Politie Politica, Securitatea supraveghea intreaga populatie. Nu neaparat pentru ca intreaga populatie era suspecta, ci pentru ca o misiune asumata de Securitate era cea preventiva. Cu adevarat urmariti erau cei care aveau deschis un Dosar de Urmarire Informativa. Un astfel de Dosar se deschidea insa dupa parcurgerea unor procedee birocratice, impuse de conducerea Securitatii dintr-un motiv ce ar putea sa surprinda pe unii: preocuparea de a nu iesi din bugetul alocat. Desi trece azi drept favorita sistemului, Securitatea a fost si ea supusa drasticelor masuri de economisire a banilor. Deschiderea unui Dosar de Urmarire Informativa presupunea insa o anume cheltuiala. Era nevoie, in unele cazuri, de folosirea tehnicii operative, tehnica de care Securitatea nu dispunea in mod nelimitat. A urmari pe cineva prin DUI presupunea insa si o repartizare speciala a unor ofiteri. Ofiterii erau insa si ei români. Altfel spus, nu de putine ori, asemenea tuturor slujbasilor, n-aveau nici un chef s