Naţionalul bucureştean a dat startul la „Avalanşa”. Publicul dă năvală / Foto: Bogdan Stângă Ca o compoziţie în care se îmbină armonios lucrurile şi acţiunea, fante­zia fiind firul conducător – iată prima im­presie pe care mi-a dat-o spectacolul „Avalanşa” de Tuncer C­u­ce­no­glu, montat la Naţionalul bu­cu­reştean de Radu Afrim. Chiar dacă parafa pusă pe această creaţie scenică are iscălitura spiritualului regizor adulat şi ocărât în mare măsură, contribuţia echipei este vizibilă. Bineînţeles, pe Afrim îl ştim ca un creator care iubeşte pătimaş teatrul şi nu l-ar putea sluji dacă nu i-ar iubi şi nu i-ar respecta pe toţi cei care i se alătură la modelarea unui spectacol.

Pentru „debutul” său la Teatrul Na­ţional din Capitală, el a ales o dra­mă. Una scrisă impresionant, despre teamă şi speranţă, despre autoritate ne­limitată prin legi nescrise şi curajul de a înfrunta contrariul deşi ins­piră teamă. Dar nu e suficient ca doar textul să fie bun, trebuie ca regizorul să inventeze mecanismul care să pună în funcţiune talentul actorilor, bineînţeles dacă aceştia au exerciţiul apropierii de public, pregătirea de a reuşi smulgerea emoţiei din spectator. Radu Afrim a dat frâu imaginaţiei sa­le pe marginea ideilor textului şi îm­preună cu Iuliana Vîlsan, o sce­no­gra­fă profundă, ambiţioasă, care îşi res­pectă munca şi principiile, ca şi Afrim, au creat un frumos tablou în care îşi duc viaţa oameni uniţi de o frică perpetuă, obsedantă şi care îţi dă chiar de la început o stare de nelinişte adâncă.

Viaţa unei familii, care nu are nu­me, cu tineri şi vârstnici fără pre­nu­me, într-un sătuc fără denumire de la poalele munţilor, e ca un vis la graniţa dintre lumină şi întuneric. Lumina o dă albul din încăperea creată aidoma unui acvariu. Deşi e foarte natural totul, ai impresia că se imită modele ale naturii. Acest lucru îţi dă senzaţia că aici domină fobia. În ca