Dragoş Bucur e preocupat de sensurile limbajului şi de adevăr în filmul „Poliţist, adjectiv”.
Poliţist, adjectiv”, aparent un film despre droguri şi mentalităţi comuniste şi postcomuniste, devine, la o privire mai atentă, o poveste despre însingurare, lipsă de comunicare şi repere morale. O peliculă în care Corneliu Porumboiu, regizor-scenarist de data aceasta, investighează atât lipsa de autoritate, cât şi ideea de limbaj în societatea actuală.
Aparent plictisitor, tern şi confuz, filmul se dovedeşte subtil şi sofisticat. Cuvintele parcă şi-au pierdut sensul şi nu e de mirare că substantivul „poliţist” poate fi însoţit de orice adjectiv dorim. Profesia asociată cu autoritatea suferă în ochii românilor un deficit de credibilitate.
Aprecieri la Cannes
Porumboiu pleacă de la cazul real al unui tânar care şi-a trădat propriul frate într-o problemă de droguri şi o transformă uşor în povestea de cinema a unui licean turnat de colegul lui că vinde haşiş. Cristi (Dragoş Bucur), un tânăr poliţist de provincie, evită să strângă probele scandaloase ce ar însemna ratarea viitorului liceanului. El nu reuşeşte însă să-i convingă nici pe procuror (Marian Ghenea), nici pe comandantul său prea intransigent (Vlad Ivanov) de adevărul pe care i-l dictează conştiinţa.
Categoric „Poliţist, adjectiv” nu este un film relaxant, cu atât mai puţin distractiv. Dacă vreţi să vizionaţi însă un film de critică socială, care vă pune o oglindă în faţă si vă lasă fără cuvinte, este cea mai bună alegere. Producţia a fost recompensată cu două premii la Cannes în 2009 - Premiul Juriului, la secţiunea „Un Certain Regard”, şi Premiul FIPRESCI.
Duminică, 20.00, HBO