Privesc uneori cu stupoare felul limitat şi superficial în care este discutat la noi conceptul de audienţă. Cei care "strică" cel mai mult în acest sens sînt înşişi realizatorii şi producătorii TV. Cronicarii şi comentatorii îşi au şi ei rolul lor. Una peste alta, ideea de audienţă a devenit un fel de mit al cotidianului catodic şi un mijloc de dobîndire a calităţii de "vedetă" şi chiar a recunoaşterii valorii: cutare are audienţă (deci e bun), emisiunea X nu face audienţă (deci trebuie eliminată din grilă). S-a creat impresia că audienţa înseamnă exlusiv cantitate - certificatul de valoare televizuală e dat de capacitatea de a aduna cît mai mulţi telespectatori în faţa micului ecran. Atît. Ceva mă face să cred că dacă Bernard Pivot sau Larry King ar propune o emisiune la vreuna din televiziunile româneşti, ar fi refuzaţi pentru că n-au destulă audienţă. Căci, strict cantitativ vorbind, n-au: cele cîteva procente pe care le au nu ajung nici la genunchiul lui Garcea. Dar, evident, nu pentru cantitate sînt ei ţinuţi de atîţia ani pe post şi au devenit celebrităţi mondiale, ci pentru că publicul lor este unul care contează. Or, televiziunile româneşti încă n-au descoperit calitatea. De fapt, la noi nu se vorbeşte despre audienţă (deşi toţi sîntem convinşi că asta facem), ci despre imaginea pe care producătorii TV şi-au făcut-o despre audienţă, despre ceea ce ni se pare că ar fi audienţa. Şi nu ţinem seama de pluralitatea tipurilor de public şi de stratificarea lor. Un important cercetător al mass-media, H. J. Gans, susţine că producătorii de ştiri adoptă o imagine despre audienţă care corespunde mediului lor social de middle-class (Deciding What's News, New York, Vintage Books, 1979). Cel puţin aşa stau lucrurile în societăţile occidentale. La noi, imaginea despre audienţă a realizatorilor de ştiri cu infracţiuni derivă în continuare din strigătul "noi sîntem pop