În 1972, cînd am intrat la facultate şi, poate din această pricină, relaţiile mele cu literatura s-au intensificat, „cvartetul de aur“ al poeziei şaptezeciste ieşene – Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru şi Dan Laurenţiu – deja îşi luase zborul, fiecare dintre autori debutînd, cei mai mulţi publicînd şi a doua carte. Însă, în jurul revistei Alma Mater, ulteriorDialog, pe care o citeam încă din liceu, un alt cvartet, foarte promiţător, începuse să se contureze, să se afirme: Crenguţa Diaconeascu, Corneliu Popel, Daniel Lascu şi Nicolae Manea. Sigur, cred că se învîrteau măcar o duzină de poeţi aspiranţi, ca să nu mai vorbesc de critici, prozatori şi eseişti în jurul revistei, inclusiv un poet vietnamez, dar cei patru păreau marile promisiuni ale zilei. Din păcate, acest al doilea cvartet, din pricini biografice, dar şi contextuale, politic-ideologice, nu s-a bucurat de şansa celui dintîi. În iulie 1971, Ceauşescu, întors din vizitele din China şi Coreea de Nord, a lansat mica sa revoluţie culturală, iar înăsprirea controlului ideologic şi a cenzurii nu au rămas fără urmări nici în mica lume culturală studenţească a Iaşilor. Dar au fost, cum spuneam, şi motive biografice, poate nici ele independente cu totul de cele contextuale. Crenguţa Diaconescu, fiica unui pastor baptist, după debutul fulgurant în volum, a emigrat împreună cu familia. Corneliu Popel, după un debut excelent primit, a plecat dintre noi foarte tînăr. Din fericire, se mai vorbeşte despre el datorită apariţiei şi a două volume imediat postume, şi a unuia bibliofil de acum cîţiva ani. Daniel Lascu a ales „boema pînă la capăt“ şi acum e internat într-un spital de cronici. Cu ajutorul familiei, i-am publicat acum cîţiva ani o frumoasă pagină în Timpul, dar s-a pierdut urma caietelor sale, foarte ordonate, cu sute de poeme proprii şi mii de traduceri din poezia lumii, în special din cea hispani