A locuit, la propriu, într-un sonet... În vila "Sonet", pe strada Recea, într-un Iaşi aruncat pe şapte coline. Rătăcea pe străzile citadelei moldave cântându-i fiecare colţ de stradă, fiecare zid, fiecare statuie, dincolo de cecitatea-i ştiută, recompunându-le din amintirile unei tinereţi nestăvilite. Mihail Codreanu, poetul orb al cetăţii, meşteşugarul sonetului, trăia spleenul simbolismului cu fiece respiraţie. Începând a orbi către vârsta de 30 de ani, îşi dicta poemele prietenilor, neputând să le scrie el însuşi. Dar le dicta abia după ce le modelase în mintea lui, după ce le rostise de o mie de ori, căutându-le forma unică şi încărcată de vrajă... "Nu te-ngrozi, poete, de durere/ Şi nu fugi de dânsa niciodată:/ Ea face poezia mai curată/ Şi-i dă o mai statornică putere./ Tu n-ai avea în vers o adiere/ Atât de caldă şi de parfumată,/ De n-ar veni din zarea-ndepărtată/ Pe-a suferinţei rază de mistere.// În piept suspinele când se frământă,/ Pe liră dulce, tot mai dulce cântă…/ Şi-n melodii durerea-şi ia fiinţă…// Iar gemetele-s armonii pe strune, –/ Căci poezia doarme-n suferinţă,/ Cum doarme diamantul în cărbune." Cu această ars poetica deloc dojenitoare, poetul acceptă că zăbranicul ce-şi tot îndesea foile pe ochii-i era, în cele din urmă, o şansă de a vedea lumea altfel şi de a vorbi despre ceea ce vede, cu ochii minţii, mai profund decât dacă ar fi cântat nuri şi privelişti văzute aievea. El, care a scris celebrul de-acum "Aşa se căleşte oţelul", răsucise lama acestui oţel călit în ochii poeziei, pentru ca, dăruindu-i o cecitate asemeni lui, să o călească şi să-i facă mesajul mai profund. "Taci, nu striga, Revolta mea. Pe liră/ Nu vreau stridenţa gemetelor tale./ Îţi strânge-n frâu nemărginita jale,/ Răbdând arsura ei ca o martiră", îi strigă sonetistul Poeziei, cerându-i să intre în rând cu sfinţii din icoană, nu înainte însă de a-şi fi dat obolul de durere.