traversări

iarna e aproape stinsă

în oboseala fisurînd

dezgheţul, sunt

ceea ce se întîmplă, soarele

înserat şi rece-n bălţi, înscrie

timpuri

mîntuite

între înfiripări, firav

pasul în clipă

umbletul

mă respiră, pas cu pas

în golul ivind petale

albe

primele, între frunzele

căzute, doar mers

îmi mai sunt

acum

să fi fost totul în van,

golul de mîhnire

dintr-un

ochi

aici, unde nimeni

nu cunoaşte

răspunsul?

trec pădurea, doar foşnet de gînd în urmă, viaţa mea

tolănită în întunericul răzbit de-o zvîntare de zăpadă

alipit unui trunchi

îmi rămîn mie

loial

deşi la întoarcere

am mai făcut

un pas.

un singur pas.

koan

i.m. JDS

aceeaşi voce, şi totuşi mereu alta

pe potriva rolului, noaptea

tăcut şi abătut ca Lazăr

după înviere

zaci

într-un ecou de stradă vîntul, lacul

măturat de faruri

şi nimeni.

nimeni în fulguiala

spulberată-n zid

oare

ce se întîmplă cu raţele

cînd lacul va îngheţa?

şi cum să ieşi

din hăţişul de spini

fără a face

o reverenţă

morţii

deratizării de text

după dezgheţul

Letei

înlătur cu o mînă

ultimele ramuri, doar

cărare-ngălbenită

în bura de iarbă.

se-ntunecă.

se întunecă a răgaz.

orice adiere

o absenţă.

fiecare parc,

visul betoanelor,

de pe acum

oare unde